S-au făcut asocieri între romanul Nemulţumirea şi Bonjour tristesse sau Marele Gatsby (romanul lui Fitzgerald apăruse cu doar un an înainte în America). Sunt similitudini la nivelul atmosferei romantice, al nucleului narativ construit în jurul triunghiului conjugal. Irčne Némirovsky scrie însă cu o profunzime candidă, nimic nu lasă să se amprenteze de exteriorizarea tumultoasă a unei iubiri pasionale. Este o scriere adolescentină, filtrată prin viziunea unei maturităţi a sensibilităţii flagelate de experienţa războiului.

Denise Jessaint, soţia unui bogătaş (ca în Marele Gatsby), va trăi o frumoasă poveste de dragoste cu Yves Harteloup, un burghez scăpătat, care, după încheierea războiului, va pierde averea şi va trăi ca un modest funcţionar. Cei doi reprezintă două lumi diferite, a celor ce mai au avere şi, deci, liniştea unui viitor, şi a celor ce au pierdut-o şi se simt debusolaţi într-o lume la sfârşit de război. Pasiunii mistuitoare îi va succeda o îndepărtare graduală generată de obişnuinţa trăirii adulterului.

Căutarea definirii sentimentului de iubire este axa principală a romanului. Pare un ecou al concepţiei lui Schopenhauer despre iubire: „orice iubire pură şi adevărată este compasiune şi orice iubire care nu este compasiune este egoism” (Lumea ca voinţă şi reprezentare).

O primă tentativă de definire plasează discursul în zona seninătăţii: „Iubirea… trebuia să fie o senzaţie de pace, de calm, de seninătate infinită. Iubirea trebuia să fie repaus…” (p.16). Nimic nu va conduce spre starea de linişte, ci la antipod, la tribulaţii interioare, la tristeţi mai mult sau mai puţin motivate.

Descrierile cu axare pe detaliul de compoziţie a tabloului menţin interesul pentru lectură şi nu acţiunea, nu complexitatea psihologică a personajelor, ci detaliile acelui dorit şi repudiat „ménage ŕ trois”. Pare o peliculă cinematografică explicitată de vocea auctorială, dezvăluind înţelesuri ascunse în pliurile detaliilor abia schiţate. Starea definitorie, permanentă şi în momentele de exaltare, şi în cele de disperare, pare a fi singurătatea şi, drept consecinţă, resemnarea în faţa vieţii considerate ratată. Compasiunea, mila în accepţiunea lui Schopenhauer, dezvoltă, paradoxal, „o milă plină de tandreţe nemărginită”. Este o neputinţă de a comunica sentimentele, de a se autodefini la rugăminţi insistente: pasiune şi tandreţe – iată cuvintele care coagulează atmosfera. Tandreţe şi dorinţă – acestea sunt reperele evoluţiei sentimentului de iubire. Autoarea identifică elementul care poate salva triunghiul conjugal. Paradoxal, pentru că Irčne Némirovsky strecoară paradoxul în cel mai firesc moment al existenţei cenuşii, factorul care restabileşte obişnuitul şi linearitatea în viaţa conjugală este intruziunea amantului cu care îl va înşela pe amantul de până în acel moment. Este un mod de rezolvare a conflictului psihologic, o tensionare a stării sentimentale, culminând cu o imagine cinematografică emoţionantă: lacrimile femeii strecurându-i-se printre diamantele purtate cu nonşalanţă într-o lume a privaţiunilor şi a dezolării. „Sunt nefericită”, exclamă Denise dezamăgită de Yves, „cel mai înţelept lucru ar fi să îl înşel pe Yves. Această iubire care îl sufocă, dacă aş împărţi-o între două fiinţe, ar fi exact pentru el” (p.102). Similitudinea cu secvenţa din Bonjur tristesse a lui Françoise Sagan este evidentă.

Relaţia de iubire este adevărata fericire. Va descoperi când se va regăsi singură pe cheile Senei având proiecţia imaginii lui Yves, cel ce în fapt o părăsise pentru a se salva de la însingurarea în doi. Ştie când a fost fericirea ca timp interior numai după ce iubirea s-a sfârşit. Aceasta este formula de identificare a sentimentului care susţine relaţia de iubire, cea generatoare de milă, compasiune, tristeţe, amăgire. Rămân ceasurile lente ale amurgului, momentele de dezolare retrăite cu pasiunea iubirii de la început, ca o pedeapsă a înstrăinării de sine. Şi mai persistă aşteptarea, acea stare de aparentă împăcare cu sine, cu proiecţia unei viitoare pasiuni mistuitoare. Este un roman al pasiunii consumate în trăiri triste ce duc la sentimentul permanent de însingurare, un amurg al unei zile trăite compensatoriu şi cu vina tragică: a iubi înseamnă a suferi.

Secretele impactului la lectură şi într-un alt timp istoric, mai puţin receptiv la factura romantică, sunt folosirea timpului interior ca axă a acţiunii narative şi transformarea iubirii ca timp în atemporalitate. În fapt, iubirea pasională dintre cei doi a durat 11 luni. Pare însă a fi viaţa însăşi, este astrul în jurul căruia vor gravita celelalte experienţe personale aureolate de tristeţea acestei experienţe reper. Timpul nu şterge efectele, le permanentizează şi produce emoţii la fiecare reamintire. Totul este o privire peste umăr la acele ceasuri lente ale amurgului, când se proiectează amintirile definite ca un „farmec dureros”. Timpul devine spaţiul imaginar al unei iubiri pasionale descrise de Irčne Némirovsky ca o întâmplare atemporală, singura care contează într-o existenţă marcată de dezamăgiri, tristeţi şi însingurări. Neînţelegerea este acest spaţiu interior, atemporal, universal, în care lectorul va fi tentat de ideea de identificare cu o singură iubire, cea a „tristeţii fermecătoare”. Romanul de debut al Irčnei Némirovsky a fost un pariu cu timpul şi cu sine. Şi a câştigat în faţa destinului propriu şi s-a circumscris referenţial în destinul operei sale.