Pentru romanul Pas pleurer (apărut la Éditions du Seuil), Lydie Salvayre a primit Premiul Goncourt în 2014. Cel mai râvnit premiu literar francez asigură notorietatea acelui volum, fiind vândut în 400 de mii de exemplare. Dintre cele 20 de cărţi ale autoarei traduse în peste 20 de limbi, aceasta a fost considerată cel mai bine realizată ca tehnică narativă, ceea ce i-a conferit şi atributul de roman incitant pentru lectura din mai multe perspective. Ceea ce defineşte universul romanesc considerăm a fi perspectiva psihologizantă în redarea cu pasiune a unui destin cunoscut de autoare.

Absolventă a Facultăţii de Litere, psihiatru ca profesie, Lydie Salvayre provine dintr-o familie (mamă catalană şi tată andaluz) refugiată în Franţa în timpul Războiului Civil Spaniol din 1936. Sunt elemente biografice suport pentru discursul romanesc axat pe confesiunile unei nonagenare, mama care îşi spune povestea vieţii la cumpăna dintre realitatea retrăită şi amintirea estompată de vârsta venerabilă. Lydie Salvayre este pseudonimul literar şi numele personajului secundar, receptorul mărturisirilor şi catalizatorul lor. Existenţa mamei este redată într-un melanj de date reale şi ficţionale care asigură fundalul emoţional al romanului despre viaţă şi despre retrăirea ei printr-o secvenţă definitorie. Vocea mamei de 90 de ani, Montserrat (Montse), propune un prim nivel de semnificaţii. Intervenţiile autoarei, fiicei, devin vector psihologic al declanşării procesului de rememorare. Destinul tinerei Montse, care la 15 ani, în iureşul unui război dezumanizant, trăieşte cea mai frumoasă poveste de dragoste, ce se consumă într-o noapte, este restituit cu o emoţie evidentă prin detalii care înfricoşează (despre ororile războiului) şi creează aşteptări pentru derularea firului narativ. Dimensiunile relevante ale psihologizării ca subiectivitate a romanului au fost trasate de Edel L. în The psychological novel 1900-1950 (Philadelphia, 1955): în romanul psihologic, caracterizat printr-o „atmosphere of the mind” (p.31), experienţa spirituală, trăirea („mintal experience”) protagonistului şi a celor ce relaţionează cu el este reprezentată în mod direct. Preluarea perspectivei protagonistului în roman rezultă din această optică interioară a trăirii („inside the mind”). Psihiatru prin formaţie, martora unor confesiuni ale familiei sale refugiate din calea Războiului Civil din Spania, Lydie Salvayre va construi un roman emoţionant prin realismul imaginilor unei lumi care îşi caută identitatea şi salvarea în faţa tăvălugului istoriei. Este o atitudine narativă de subiectivizare, pe care autoarea o integrează unei atmosfere restitutive, aparent un monolog, întrerupt uneori de provocările vocii auctoriale.

Aglutinarea evenimentelor, succedarea detaliilor într-un ritm frisonant, ca şi imaginile tenebroase ale unui război sângeros sunt aşezate intenţionat sub semnul dubitativului: „Se poate spune oare că ceea ce mama a considerat a fi realitate, de-a lungul celor şaptezeci şi cinci de ani care au urmat, nu au însemnat pentru ea o existenţă reală? Aşa îmi vine a crede.” (pp.14-15). Pentru Montse simţul realităţii înseamnă „simţul renunţărilor” (p.25). Şi din această perspectivă se reconstruieşte traiectul unui destin, din care protagonista va reţine, paradoxal, nu ceea ce a însemnat suferinţa (viaţa în timpul războiului), umilinţa (conceperea unui copil în afara căsătoriei), disperarea (cu un copil la sân va străbate înfometată drumul printr-o ţară măcinată de război), ci speranţa unei iubiri de-o noapte care va şterge toate celelalte imagini angoasante.

Autoarea mizează pe efectul dualităţii: prezintă două realităţi sociale (dictatură şi revoluţie) care îşi schimbă semnul devenind alternativ simboluri ale răului şi victoriei, două stiluri de viaţă (sărăcia unui sat autarhic şi opulenţa din casa bogaţilor regimului totalitar), două vârste ale protagonistei (15 ani, vârsta inocenţei şi a primei şi singurei iubiri şi 90 de ani, vârsta confesiunilor activate de o memorie selectivă), două moduri de detaliere (în limbaj licenţios şi în asociere decentă). Pe principiul comentariului tip pâlnie răsturnată (de la amplu spre esenţă), naraţiunea se concentrează pe o secvenţă care va deveni emblematică:

„În memoria ei nu rămâne decât această vară a lui 1936, în care viaţa şi iubirea au luat-o în braţe cu toată fiinţa, această vară în care a avut senzaţia că trăieşte din plin şi în acord cu întreaga lume, această vară a tinereţii totale, cum ar fi zis Pasolini (…).

Vara radioasă a mamei mele, anul lugubru al lui Bernanos, a cărui amintire va rămâne înfiptă în memoria lui ca un cuţit pentru deschiderea ochilor: două scene ale aceleiaşi istorii, două experienţe, două puncte de vedere care, de câteva luni, au ajuns în nopţile şi în zilele mele în care, cu încetul, s-au infuzat” (p. 268).

Includerea lui Georges Bernanos, scriitorul care a descris atrocităţile Războiului Civil Spaniol în volumul Marile cimitire sub lună (1938), este un suport de credibilitate a naturii biografice dezvăluite şi de autoare în declaraţiile date presei după decernarea Premiului Goncourt în 2014. Este tabloul complex al unei lumi în derivă, cu personaje bine conturate, în căutarea identităţii într-un timp al schimbărilor istorice şi plasate în spaţii pe care le resimt ca străine, inadaptabilitatea la un circumstanţial, temporal sau de loc, fiind cauza esenţială a permanentului refugiu în amintire.

„În curgerea asta a timpului care galopează”, notează Lydie Salvayre printre ultimele cuvinte ale romanului, se scriu istoriile personale. Structurile trans-subiective îşi capătă substanţa cu ajutorul mijloacelor psihologice şi, în acest mod de concepere a discursului narativ, psihiatrul Lydie Salvayre îşi dovedeşte arta sugestiei şi a construirii unei atmosfere reflexive, în care destinul individual are rezonanţe universale. Adevăratul nume al autoarei este Lydia Arjona, pseudonimul său literar va păstra Lydia, iar numele fiicei căreia i se destăinuie mama este Lidia. Este reperul pentru scrierea autobiografică în care autoarea introduce elemente ficţionale pentru a se îndepărta de istoria personală, dar nu îndeajuns ca să nu se identifice în povestea mamei.

Atitudinea narativă de subiectivizare este definitorie pentru acest roman scris cu emoţia restituirii şi a recuperării memoriei afective. Perspectiva naraţiunii, este amprentată de psihologia personajului principal.

Finalul periplului prin viaţa marcată de ororile războiului este sugestiv şi explică titlul romanului: „După mai multe peripeţii a sfârşit prin a fi aruncată într-un sat din Languedoc, unde a trebuit să înveţe o nouă limbă şi un nou mod de viaţă şi de comportament, să nu plângi (s.n.). Şi unde trăieşte şi în ziua de astăzi” (p. 267).

Lydie Salvayre a scris mai mult de 20 de volume de proză, 10 piese de teatru, dar cartea care îi defineşte stilul narativ rămâne romanul Să nu plângi, un adagio în „pas de deux”, ca singură amintire a unei vieţi povestite cu emoţia trăirii plenare a unei singure nopţi de iubire.