Lena Andersson este o romancieră suedeză apreciată în special pentru romanul său Pasiune pură, pentru care a primit în 2013 prestigiosul Premiu August. Premiul i-a adus recunoaşterea internaţională, romanul fiind tradus în peste cincisprezece limbi, iar cartea a mai primit un important premiu Svenska Dagbladets litteraturpris, în acelaşi an.

Lena Andersson a debutat în 1999 cu romanul Var det bra sĺ?　(A fost chiar atât de bine aşa?) şi a continuat linia narativă susţinută de contrastul dintre reflecţie şi emoţie în alte patru romane. Pasiune pură îi va aduce notorietatea care o va motiva în continuarea poveştii de dragoste prin eroina principală şi va publica, în 2014, Utan personligt ansvar　(Răspundere limitată). Cronicar la ziarul　Dagens Nyheter, Lena Andersson este tentată să analizeze realitatea din dublă perspectivă: cea a obiectivităţii jurnalistului şi cea a imixtiunii subiectivismului în reacţiile emoţionale ale protagoniştilor. Trăirea clipei şi interpretarea sentimentelor se amestecă atât existenţial, cât şi textual, autoarea reuşind să configureze o a treia realitate, dincolo de cea exterioară şi cea interioară, o realitate a autoproiecţiei unei iubiri complexe. Nu este o iubire senină, împlinită, nu este nici tragismul generat de transformarea iubirii în ură sau indiferenţă, este coborârea graduală în adâncurile subconştientului pentru a atinge pasiunea pură, esenţa trăirii sentimentului de iubire, dincolo de orice speranţă sau autoamăgire.

Protagonista romanului, Ester Nilsson, este o tânără intelectuală, eseistă cu tendinţe spre filozofare, care cade în capcana propriei analize a profilului artistului plastic Hugo Rask. Adeptă a filozofiei dialogului în maniera lui Martin Buber, Ester este dispusă să renunţe la confortul unei relaţii sentimentale, care eşuase de mult timp în platitudine, pentru a se integra unei lumi a aşteptărilor, confirmând tacit, în final, o cugetare a filozofului M. Buber: „Lumea nu poate fi înţeleasă, dar poate fi îmbrăţişată”. Această trecere de la liniştea indusă la neliniştea căutată este motivată astfel: „Dezbătea cu ea însăşi şi se întreba dacă nu cumva îşi crease starea asta de îndrăgostire (s.n.), deoarece, fără să bage de seamă, se plictisise şi avea nevoie de o nelinişte amestecată cu speranţă şi o beatitudine deplină ca să simtă că trăieşte ” (p. 42). Această stare se va transforma treptat în iubire patologică. Iubirea este înţeleasă ca un mod de depăşire a normalităţii care uniformizează, „iubirea o căutăm ca să simţim că ne vede cineva” (p. 47). Această căutare are un scop bine definit: „Iubirea fără cuvinte nu supravieţuieşte la infinit, nici iubirea numai din cuvinte. Dragostea e o fiară flămândă. Trăieşte din atingeri, declaraţii repetate, din ochiul care vede în ochiul altuia. Când ochiul e foarte aproape de al celuilalt, nici unul nu vede nimic” (p. 73). „Forţa şi competenţa trezesc admiraţie, dar nu iubire. Lipsurile sunt cele care inspiră iubire” (p. 97). Lena Andersson exersează această dinamică interioară a iubirii în contrapunct cu manifestările verbale şi nonverbale, contradictorii de cele mai multe ori. Pledoaria evidentă este pentru un dialog al sentimentelor, pentru primirea de răspunsuri la întrebările pe care le generează iubirea pătimaşă. Vocea interioară are nevoie de contrazicere pentru a transforma monologul interior în dialog cu sinele. Şi atunci apare corul de prietene, creându-se, astfel, o polifonie dinamică, necesară reactivării resorturilor interioare. Ester Nilsson îl va iubi pe Hugo Rask cu atât mai mult, cu cât acesta se va retrage din faţa patimii ei. Intuirea că acesta are o viaţă dublă, că nu-i vorbeşte pentru a păstra secretul, o va înverşuna în a-l dori şi mai mult. „Marea şi adevărata iubire e luptă şi extaz” (p.136). Ester va trăi timp de un an coşmarul unei iubiri trădate, va simţi cum se acutizează sentimentul de însingurare şi nevoia de a vorbi celuilalt, pentru că numai cel care e trădat simte această nevoie. Cel care pleacă dintr-o relaţie nu are nevoie de dialog. În aceasta constă filozofia dialogului şi dorinţa de a înţelege raportul sinelui cu lumea. Ester va reţine însă clipa magnifică a conştientizării stării de puritate a iubirii: pasiunea pură, cea care este concentrată într-un singur moment, cel care iluminează lăuntrul pentru a înţelege raportul de dependenţă de persoana iubită. După acest moment va urma intensificarea suferinţei din dragoste, dar această ultimă etapă a trăirii incandescente a iubirii nu mai contează.

Discursul narativ al romancierei suedeze este unul elegant, cultural, concentrat pe aforisme, cugetări, un glisaj între o realitate banală, a lumii snobilor din artă, şi o realitate interioară, marcată de o iubire imposibilă, pentru că a cerut dependenţă totală şi a eşuat în starea de singurătate.

Evaziunea în iubirea interzisă are ca efect agorafobia deziluziei. Ester nu va mai simţi dragoste pentru Hugo, îi va vedea faţa ascunsă, duplicitară, un personaj caracterizat de vanitate politico-morală. Va simţi nevoia să fugă din această pasiune ca dintr-o celulă a închisorii, să se retragă din această iubire

Romanul de dragoste structurat pe contraste are ca esenţă, paradoxal, nu lirism sau erotism, ci consistenţa tensionată a ideilor, o susţinută pledoarie pentru „libertatea de a scăpa de singurătate” (p. 81). Un strop de fericire trecătoare e mai greu de îndurat decât nimic, este concluzia după identificarea momentului culminant, când se conturează pasiunea pură. După acest moment, „nu mai rămâne nimic de înţeles”, intervine uitarea.

Romanul de dragoste al Lenei Anderson este un roman al căutărilor, pasiunea pură este momentul declanşării disperării că dorinţa de libertate interioară ucide relaţia de iubire şi acutizează reacţiile verbale. Povestea se stinge într-un monolog interior, ca un ecou al unei întâmplări cotidiene neobservată de lumea în care oricum te simţi înstrăinat. Momentul pasiunii pure (pentru că este doar un moment fulgerător) se va salva de la uitare graţie memoriei afective, iar re-amintirea va rămâne limitată de imanenţa unei experienţe, un déjŕ vu pentru lectorul din orice timp. Factologia biografică se pierde în atmosfera emoţională a unei vieţi trăite în claustrare. Este un joc periculos între două perspective de atmosferă. Una relevă o proiecţie reală, un spectacol esenţialmente ca o lume de atmosferă (lumea artiştilor) şi o a doua care coboară în universul interior, o „lume imaginară”, care alimentează această stare de agorafobie.

Rămâne în analiza cititorului efectul suprapunerii acestor două tipuri de proiecţie, rezultatul fiind conturarea unei a treia atmosfere, cea în care acesta va fi atras ca un magnet în demersul său de identificare simpatetică.