Romanul scriitoarei spaniole Milena Busquets provocator intitulat Până şi asta o să treacă a fost considerat un fenomen editorial internaţional, pentru că a fost tradus sau este în curs de traducere în peste treizeci de ţări. Atmosfera de tristeţe este dominantă şi poate de aceea a fost comparat de cele mai multe ori cu Bonjours tristesse, celebrul roman al scriitoarei Françoise Sagan, publicat în 1954. Doar atmosfera generată de derularea narativă pare a apropia cele două romane. Vocea adolescentei considerată „un mic monstru încântător” avea să marcheze începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, un alt mod de a trăi clipa, de a înţelege dragostea fără convenienţe. Succesul fulminant avea să recomande acest roman drept un reper al literaturii universale şi să impună un nume: Françoise Sagan. Reiterarea atmosferei de tristeţe şi puterea terapeutică a sexului din recenta scriere a Milenei Busquets nu îndreptăţeşte însă apropierea de celebrul roman. Şi, totuşi, impactul internaţional este un argument că tema este de interes şi abordarea este o provocare.

Povestea romanului Până şi asta o să treacă este simplă: Blanca şi-a pierdut tatăl când avea şaptesprezece ani, iar mama sa, spre a o determina să treacă peste momentul de durere, îi spune o poveste din folclorul chinez: un împărat şi-a adunat toţi înţelepţii şi filozofii din împărăţie şi le-a cerut să găsească o zicere scurtă, care să poată fi spusă în orice împrejurare şi oricând. După o îndelungă chibzuinţă, aceştia au răspuns: Până şi asta o să treacă. Aceste cuvinte vor fi reţinute de adolescentă numai asociate cu spusele mamei: „Durerea şi întristarea trec, aşa cum trec şi euforia şi fericirea”. După moartea mamei, Blanca va încerca să recupereze amintiri prin repetiţia negativă, cum a definit Walter Biemel acest mod de îndepărtare de amintire, de uitare, referindu-se la creaţia proustiană. Este fenomenul îndepărtării progresive de ceva trăit. Este fenomenul uitării impuse prin asumarea conotaţiilor unor amintiri: această repetiţie a faptului trăit se face pe acelaşi drum, dar în sens invers, spre trecut. Este metafora călătorului care revine pe acelaşi drum, metaforă explicitată de Proust în Fugara. Cât timp persoana este în viaţă, despre aceasta avem o anumită imagine dominantă, un aspect definitoriu al relaţiei cu celălalt. În cazul Blancăi, relaţia sa cu mama era una dominatoare, deseori umilitoare, cu amintiri despre detalii vestimentare, mirosuri sau cuvinte care produc tristeţe şi demotivare. După moartea mamei, Blanca se va întoarce la Cadaqués într-o companie mozaicată: alături de copiii săi, de câţiva prieteni şi de cei doi foşti soţi. În apropiere apare eşi amantul, cel care îi spune cu nonşalanţă că nu se desparte de nevastă. Şi totul se derulează într-un dialog permanent cu mama sa printr-o metodă care asigură permanenţa amintirii: o scrisoare postumă.

Dialogul imaginar cu mama este generat de nevoia de dialog. Ceea ce altădată era sub spectrul interzisului şi al neînţelesului, acum se produce ca o refulare, un alt tip de uitare, care nu împărtăşeşte caracterul repetiţiei negative, un fel de a crea „obişnuinţa” şi, astfel, a instala uitarea. Revelaţia nu se produce prin faptul trăit, ci prin cunoaştere. Se ajunge, astfel, la identificarea laitmotivului vieţii, pentru că, susţine protagonista, fiecare are „un laitmotiv, un fir conductor, un refren, un parfum propriu care-l învăluie, o muzică de fundal care-l însoţeşte peste tot, imuabilă, uneori redusă la minimum, dar stăruitoare şi de neînlăturat” (p.41).

Blanca este în căutarea plăcerii imediate, o trăire intensă a imediatului, pentru că perspectiva este a bătrâneţii, adică a fericirii „de a fi viu şi atât” (p.48), când urletul are chip, când uşile se închid. Bătrâneţea înseamnă claustrare şi resimţirea tristeţii: „cu toţii avem paradisuri pierdute, în care, în fapt, nu ne-am aflat niciodată” (p.78).

Dialogul imaginar, transpus în scrisoarea postumă, deschide perspectiva conturării personalităţii protagoniştilor, cea reală, nu imaginea construită deliberat. Milena Busquets impune treptat metoda recompunerii din datele definitorii, neafişate ostentativ, poate nici conştientizate, ale personalităţii, este o aşezare în alte oglinzi ale timpului, ale veridicităţii. Astfel descoperă că sentimentele au culori şi senzaţiile (de frig, de frică) prind contururi. De aici şi plăcerea descrierilor fizionomice, acumularea de detalii care generează, paradoxal, estomparea conturului. Naraţiunea se pierde în detalii, cum se întâmplă şi în viaţă. Protagonista reţine doar senzaţia pe care i-o declanşează un detaliu asociat cu o acţiune: ochiul se retrage „ca să nu piardă nimic din ce se petrece în jurul lui”. O repetiţie negativă, o întoarcere pe acelaşi drum pentru a ne convinge de aserţiunile de la începutul naraţiunii: hainele „îmbibate de oboseală şi tristeţe” o definesc pe femeia de 40 de ani, cea care resimte „greutatea fericirii în declin” şi care ştie când îmbătrâneşti: „când nu mai interesează pe nimeni ce ai de spus”. Iar metafora călătorului care revine pe acelaşi drum, dar în sens invers, cum scria M. Proust, este explicit însuşită: „În poveştile de dragoste niciodată nu poţi să dai înapoi, o relaţie e întotdeauna o stradă cu sens unic” (p. 82).

Romanul Până şi asta o să treacă este un alt fel de Bonjours tristesse, o retrăire a ultimelor zile ale mamei, un dialog imaginar cu evident rol de defulare şi motivare a gesturilor şi replicilor de la un moment dat, o dificilă desprindere de tutorat, o schimbare de roluri neanunţată („Nimeni nu te previne vreodată că atunci când îţi moare mama, te transformi în mama ei. Şi adevărul e, mamă, că nu mi-ai adus cine ştie ce satisfacţii cât mi-ai fost fiică. Ai fost o fiică destul de dificilă” (p. 81). Este o răzvrătire a memoriei de a nu uita până nu sunt elucidate poveştile de-o clipă ale unei copilării pline de interogaţii. Într-o defulare intempestivă, sub protecţia dialogului imaginar şi a scrisorii postume, protagonista face drumul spre început cu intenţia explicită de recuperare a unor amintiri, consumarea lor prin înţelegerea sensurilor şi anularea prin uitare. Dar, până şi asta o să treacă. Prin succinta repetare a trecutului se catalizează procesul progresiv al uitării. Nu este însă uitarea mamei, ci uitarea momentelor care se fixaseră pe o hartă imaginară a relaţiei dintre mamă şi fiică şi care ţineau sub tensiune această relaţie. Prin uitarea lor, se instalează obişnuitul, iar obişnuitul este sursa uitării. „Iubim aşa cum am fost iubiţi în copilărie, iar iubirile de după nu sunt în general decât o copie a celei dintâi. Aşa că îţi datorez toate iubirile mele de după tine, inclusiv pe aceea oarbă şi animalică pentru copiii mei”. Este concluzia finală a scrisorii postume.

Romanul Milenei Busquets a fost remarcat pentru acest amalgam de nostalgie şi uşurătate, dorinţă şi vitalitate prin care creionează portretul unei generaţii. Plasat la graniţa dintre autoficţiune şi roman sentimental, se supune cu greu regulilor de încadrare într-un tipar. Produce însă o tulburare prin tuşa groasă a eliberării de tensiuni prin dialogul imaginar şi riscă rămânerea la nivelul unei lecturi de vacanţă. Şi totuşi, succesul receptării prin traducere în peste treizeci de ţări confirmă că generaţiile sunt avide de poveşti de viaţă care tulbură prin similitudinile cu viaţa reală şi că această răzvrătire este un mod de nivelare a relaţiilor interpersonale, intrafamiliale şi nu lasă neelucidate întâmplările care au produs tristeţe. Această repetiţie negativă, definită prin metafora călătorului, exprimă, în fapt, dependenţa noastră de timp şi de efectele acestuia asupra universului afectiv. Esenţa unei trăiri este ceea ce rezistă scurgerii timpului, în trecut şi în prezent. Şi, ca o terapie prin repetiţia negativă ilustrată prin metafora proustiană a călătorului, elucidarea amintirilor tensionale este singura cale de dominare a tristeţii, lăsând astfel timpul în starea sa pură.