Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost considerat „un om al tainelor”. Istoria vieţii şi istoria scrierilor sale oferă şi astăzi suficiente argumente pentru reinterpretarea textelor, mai ales că acestea au fost redactate în ultimii doi ani de viaţă. Povestirile se constituie ca „operă secundă” a autorului, celebru rămânând Ghepardul, unicul său roman.

Giuseppe Tomasi di Lampedusa a scris când avea deja vârsta acumulărilor, a sedimentărilor emoţionale, la aproape 60 de ani. În 1955 a început să scrie Ghepardul, iar doi ani mai târziu se stingea din viaţă, înainte ca singura sa operă să fie publicată. Eseurile, nuvelele şi fragmentele autobiografice vor păli în faţa romanului care va fi publicat la un an după moartea sa. Va înregistra un succes fulminant, potenţat ulterior, în 1963, prin ecranizarea lui Luchino Visconti. Şi, ca un argument al valorii operei sale, i se va decerna Premiul Strega, postum, caz unic în istoria literaturii italiene.

Spre sfârşitul anului 1956 va continua să scrie, ca un mod compensatoriu de a trăi fără a avea perspectiva dezolării şi a depresiei la senectute. A scris Bucuria şi legea, o schiţă amintind de Cehov, povestirea publicată cu titlul Sirena, cea care va reţine atenţia criticii literare prin impetuozitatea unui erotism cosmic şi ca un argument al convingerii sale că experienţele biografice sunt sursă a unei opere literare, şi, ultima sa scriere, Pisoiaşii orbi sau Dimineaţa unui arendaş. Povestirile au fost publicate la Editura Feltrinelli în iunie 1961. Doar Sirena va fi considerată valoroasă, celelalte două scrieri vor conta ca suport de analiză pentru contextualizarea biografică a operei lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa.

Volumul Sirena şi alte povestiri va fi publicat la Editura Humanitas Fiction (2016), cu prefaţă şi note de Gioacchino Lanza Tomasi, fiul său adoptiv. Cele trei scrieri sunt precedate de Amintiri din copilărie, scrise din dorinţa de a recupera emoţiile unui timp interior. Sunt, în esenţă, expresia recuceririi sentimentului de fericire la un bărbat de cincizeci şi opt de ani. Interesante sunt corelările între detaliile istorice, descrierile interioarelor şi ale personajelor pasagere cu acelea din romanul Ghepardul şi dezvoltate în Amintiri. Acestea sunt concepute ca un spaţiu al reactivării emoţiilor copilăriei, retrăirii unui timp interior acoperit de rutina vieţii, singură sursă de reactivare a fericirii inocente a copilăriei.

Cele trei povestiri, Bucuria şi legea, Sirena şi Pisoiaşii orbi, oferă imaginea unui alt Lampedusa decât cel ştiut din romanul său celebru, Ghepardul. Este introvertitul care scrie pentru a trăi compensatoriu o altă viaţă decât cea conferită de tehnica narativă riguroasă a scrierii istoriei unui timp şi a unei lumi în transformare. Este lumea interioară a unor personaje prin identificare cu care se va simţi eliberat de tensiunile interioare. Bucuria şi legea a fost cel mai adesea amendată drept scriere schematică a unei întâmplări nerelevante: un funcţionar sărac primeşte drept recompensă de Crăciun (în realitate din milă) un panettone. Spera ca familia să se bucure la primirea acestui dar dulce de şapte kilograme. „Fericirea sa personală era cu totul alta, o fericire spirituală, un amestec de orgoliu şi duioşie, da, domnilor, spirituală” (p. 111). Soţia va renunţa la dar, îl va oferi avocatului căruia îi erau datori, iar el va cumpăra panettone şi pentru familie, şi pentru colegii de birou, ca un gest de a împărţi bucuria cu ceilalţi. Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost atras de psihanaliză, tentat de a sacrifica acţiunea pentru a plonja în conţinuturi emoţionale, definind finalmente o expresie emoţională controlată, integrată. Dorinţa lui Lampedusa de a evada în acest univers interior este motivată de factorul estetic cu variabilele: bucurie estetică (în descrierile amănunţite), efectul emoţional al finalului unei povestiri, expresivitate în conturarea psihologiilor axate pe dorinţa de exteriorizare a trăirilor interioare.

Sirena va întruni magistral aceste variabile şi va reprezenta apogeul manifestării emoţionale a unui scriitor îndreptat spre observaţia riguroasă pentru redactarea unui text de redare a unei epoci istorice.

Esenţa poveştii rezidă în câteva cuvinte plasate aparent la întâmplare: „orice dar al mării (…) dă moartea odată cu nemurirea” (p. 135). Între senatorul Rosario La Ciura, autorul unei culegeri de eseuri în limba italiană, Oameni şi zei, şi tânărul Paolo Corbera, licenţiat în drept, jurnalist la redacţia ziarului Stampa, se declanşează un proces de empatie. Senatorul devine modelul care produce trăirea unor emoţii de substituţie şi se declanşează un proces de identificare, cele numite de J. McDougall „teatrul Eului”. Giuseppe Tomasi di Lampedusa reuşeşte să scrie într-un alt stil decât cel cunoscut. Este scriitura subiectivă susţinută de experienţa erotică personală, iar atmosfera este una nostalgică. Tehnica detaliului este exersată de această dată în plan exterior (la antipodul aglutinărilor din Amintiri din copilărie), luxuriant prin sincretismul creat. Povestea bătrânului senator care se izolează pe o insulă în speranţa regăsirii echilibrului interior se derulează cu o fluenţă care atrage ca un miraj pe ascultător şi lector. Pasiunea pentru Lighea, sirena misterioasă, va fi declanşată de trei stimuli emoţionali: vocea, zâmbetul şi mirosul. Cea mai persuasivă a fost vocea: „Cântecul sirenelor, Corbera, nu există, muzica de care nu poţi fugi e doar aceea a vocii lor” (p. 156). Nu va putea să se desprindă nici bătrânul senator de acea vrajă şi va sfârşi în acelaşi golf unde a trăit pasiunea pentru Lighea, aruncându-se în mare, aşa cum sirena se aruncase la venirea furtunii. Este sugerată desprinderea de materialitate, atragerea într-un paradis în care viaţa se va sfârşi. Autodefinirea sirenei se poziţionează la antipodul trăirii sentimentului erotic, nu pasiune, ci viaţă, nu caducitate, ci eternitate. Ruptura între mit şi trăire are loc prin desacralizare şi induce starea de vindecare aparentă. De dragoste te vindeci prin moarte sau doar dincolo de viaţă, într-un paradis descris de vocea sirenei.

Pentru a avea imaginea reală a „operei secunde” a lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa ar trebui citită şi povestirea Pisoiaşii orbi. Nu se reţine o acţiune, nu sunt personaje distincte, ci doar descrierea unei societăţi dominată de fizionomii asemenea celei a lui Batassano Ibba, fondatorul unei dinastii de noi latifundiari. Imaginea centrală este cea a unei noi clase agrare (baronii lui Garibaldi), caracterizată de aceeaşi vocaţie a orbirii, asemenea celei precedente. Povestirea ar fi trebuit să fie un nou roman istoric, a doua parte a Comediei sale umane.

Precaritatea echilibrului interior al personajelor lui Tomaso di Lampedusa este evidentă, scriitorul dorind să salveze timpul risipit din cauza privirii exclusive spre istoria unei lumi degradate şi ignorarea universului interior. Doar vârsta şi apropierea iminentă a sfârşitului pot fi factorii determinanţi în recuperarea acestui timp risipit, esenţial, pentru că este timpul personal, mult mai intens trăit decât timpul unei istorii debusolante.