Romanul Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident al lui Joăo Paulo Cuenca a surprins critica literară internaţională prin forma care surclasează fondul, motiv pentru care şi editura românească îl va încadra în colecţia „Scriitori contemporani, voci şi tendinţe noi în literatura universală de azi”. Scriitorul brazilian s-a remarcat prin creaţii literare aşezate sub incidenţa experimentului literar, naraţiunile sale plasându-se cu lejeritate între literatura realistă şi fantasticul de atmosferă. Scriitorul şi editorialistul Joăo Paulo Cuenca este autorul a trei romane şi al unui scenariu de film, A morte de J.P. Cuenca. În 2007, Hay Festival l-a inclus în lista celor mai talentaţi 39 de scriitori sud-americani sub 39 de ani, iar în 2012, revista de notorietate Granta îl considera „unul dintre cei mai buni scriitori brazilieni sub40 de ani”.

Două sunt perspectivele din care am putea obţine o interpretare a romanului-metaforă, o înţelegere a atmosferei ce aminteşte de SF distopic, de celebrele creaţii Maşina timpului a lui G. H. Wells, 1984 de G. Orwell şi Noi de E. Zamiatin.

Distopia este la antipodul utopiei, este caracterizarea unei lumi imaginate şi negative, marcată de ideea de moarte, de recuperarea timpului prin încarcerarea sufletului celui decedat în trupul unei persoane, continuând viaţa dincolo de moarte. Astfel vom înţelege viaţa Iulanei care poartă în trupul ei urna cu cenuşa corpului soţiei poetului bătrân japonez. Această perpetuare a vieţii, a trăirii dincolo de timpul fizic generează o aglomerare de personaje şi poveşti de viaţă sub semnul lui Thanatos.

A doua perspectivă de interpretare este cea a ritului de trecere de la statutul de femeie la cea de ingenuă prin fiecare atingere senzuală, care semnifică o dezvelire a trupului pentru a ajunge la suflet. Este un alt fel de rit de trecere, nu spre evoluţia firească a vieţii, de la statutul de feciorie la cel de femeie, este o întoarcere spre interior, unul marcat de obsesii şi iminenţa morţii.

Şi ambele perspective sunt caracterizate de dorinţa de a înlătura pericolul, ceea ce este letal în jurul tău. Este tehnica fugu: a înlătura părţile toxice ale unui peşte japonez, tetrodon, cel ce conţine o substanţă letală, o neurotoxină letală. Dacă peştele nu este curăţat corect, cei ce-l vor mânca vor muri. În interiorul nostru este o substanţă letală, sugerează romancierul, generată de obsesiile şi imaginile negative tezaurizate de-a lungul timpului. Concluzia? Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident. Elementele comune ale celor două perspective sunt timpul şi „transformarea femeii într-un obiect al dorinţei (ko-gal versus emblematica Girl from Ipanema care trăieşte pentru a fi gostosa, apetisantă)”. Atsuo Okuda, tatăl lui Shunsuke Okuda, este simbolul puterii absolute, cel ce spionează lumea, pe propriul copil, pentru a strânge amintirile care mai târziu îl vor devora. Shunsuke este cuceritorul incurabil care îşi ia câte o identitate la fiecare experienţă erotică până se va îndrăgosti de o polonezo-româncă, născută într-o localitate la malul mării. Femeia care însoţeşte poetul vârstnic are în trupul său inclusă urna cu cenuşa soţiei decedate. Iulana are un vis cum corpul său intră într-o păpuşă tip Barby, sugerând o încăpere, claustrare, dematerializare, pentru că doar sufletul contează. Teoria sufletului formulată de Joăo Paulo Cuenca rezidă în ideea că femeile nu contează ca personalitate, doar cât pot să anime sufletul bărbatului. Ele sunt obiect de plăcere şi catalizator al sentimentelor.

Ritul de trecere Fugu, l-am numi noi, este axat pe experienţele sexuale, care sunt singura modalitate de epurare a trupului în dorinţa de a ajunge la puritatea sufletului. Viaţa femeii însoţitoare este o permanentă căutare de sine, în condiţiile în care nu are voie să se exteriorizeze, canoanele comportamentale fiind formulate riguros. Doar lăuntrul nu poate fi atins. Statutul Iulanei este de intermediar între doamna Hiroko Okuda, soţia poetului bătrân, şi timpul, care, astfel, este salvat de la discontinuitate. Timpul devine o înlănţuire de suflete reaşezate în trupuri noi, care ar trebui incinerate, opinează autorul, pentru că altfel cadavrele intră în putrefacţie şi alterează sufletul.

Păpuşa este întruparea obsesiei morţii, a finalului fericit print-un accident. Romanul chiar aşa se termină, cu imaginea supravieţuitorului Shunsuke, care merge la locul exploziei trenului din care a scăpat doar el, Iulana a murit în acel accident, iar finalul nu este fericit, pentru că în dragoste supravieţuitorul este schilodit, Shunsuke Okuda este jumătate întreg, ceea ce ne aminteşte de jumătăţile unite sau despărţite prin iubire: „Dl Okuda Crustaceu mă ţintuieşte cu ochii bulbucaţi, mă analizează din cap până în picioare – după nouă luni în spital, jumătatea care încă funcţionează din corpul meu se sprijină pe un scaun cu rotile”. „– Astăzi, Yoshiko e cea care o să tranşeze fugu în semn de bun-venit. O să-ţi facă plăcere să o cunoşti, spune el“, p. 66). Este imaginea femeii reîntrupată în altă femeie, o perpetuare a timpului sub semnul morţii, fugu este semn de bun-venit în lumea obsesiilor, a spaimei de moarte şi a fricii de a nu avea un final fericit: povestea de dragoste sfârşită printr-un accident, din care să nu mai supravieţuiască niciunul dintre cei doi protagonişti ai dragostei.

În interviul realizat de către scriitorul bolivian Edmundo Paz Soldán, cu ocazia publicării romanului în cadrul ciclului „Describo que escribo”, un proiect propus de Casa de América, prin care autorii iberoamericani împărtăşesc cu cititorii experienţa de a scrie ca un proces de viaţă, Joăo Paulo Cuenca decodează esenţa romanului său: „metafora romanului este păpuşa Yoshiko, este o creaţie ce îşi câştigă o autonomie proprie, exact cum se întâmplă şi cu scrierile din momentul în care sunt oferite publicului”.

Teoria amintirii este asociată teoriei fugu, sugerează autorul: „Pentru mine, o fotografie de familie este o aberaţie. Nu am poza nimănui în casă. Nu am păstrat niciodată fotografia vreunei fiinţe umane. Fotografiile au sens într-o reclamă, pentru a prezenta şi a vinde un produs oarecare. Dar nu pot păstra amintirea cuiva – sau nu pot ocupa spaţiul absenţei sale. O fotografie este o manipulare anormală　(s.a.): înăuntrul ei timpul nu există (…) În schimb, amintirile trebuie (s.a.) să sufere sub acţiunea timpului” (pp. 24-25). Descrierile erotice sunt alternate cu imagini macabre de sorginte fantastică şi, astfel, „vocile” autorului creează o polifonie, din care rezultă dezordinea unei lumi devorată de spaima amintirilor cu funcţie letală. Romanul nu are o acţiune structurată, are doar atmosferă amprentată de imagini apocaliptice. Nu sunt de reperat personaje bine definite, ci descrierea sau deducerea mentalităţilor unor culturi diferite. Este o lume de atmosferă, în care Japonia şi România se reîntâlnesc într-o poveste despre timp şi sufletul reîncarnat. Este un ritual, cel al preluării unei morţi şi includerea în viaţa care are valoare doar prin amintirile tezaurizate, cu efect letal.

Joăo Paulo Cuenca se remarcă prin scrierea acestui roman, o terifiantă metaforă despre viaţa care trăieşte cu urna cu cenuşă a unei alte vieţi, o reiterare a morţii înainte de moarte şi o recuperare a timpului din amintirile care suferă sub acţiunea timpului. Un experiment narativ cu efecte de atmosferă, ce va fi continuat prin scrierea scenariului filmului său Moartea lui JP Cuenca: un om fură identitatea unei alte persoane pentru a muri în locul său. Subiectul scenariului este incitant. În 2008, poliţia a identificat un cadavru cu certificatul de naştere al scriitorului Joăo Paulo Cuenca. Ficţiunea meta-docu-noir-ului său susţine un film autobiografic de detectiv, realizat pe mai multe straturi şi perspective, sub semnul comun al lui Thanatos, obsesia narativă a scriitorului brazilian, o altă perspectivă de interpretare a titlului Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident.