François Emmanuel este un scriitor belgian, psihiatru ca formaţie medicală, care a publicat poezie, piese de teatru şi romane. Primul său roman, Retour ŕ Satyah, a fost lansat în 1989. Pentru romanul La Passion Saviens va primi Premiul Rossel în 1998, iar La Regard la vague va fi distins cu Premiul Trienal pentru roman în 2007. Este membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia. Romanul Problema umană este tradus în cincisprezece limbi şi este ecranizat de regizorul Nicolas Klotz, având în rolul principal pe Mathieu Amalric.

Ceea ce se constituie ca fundament al scrierilor romaneşti ale lui François Emmanuel este abordarea psihologică a structurii personajelor, o introspecţie avizată, de psihiatru, cu apetenţă pentru psihologiile contorsionate şi pentru problematica dilematică existenţială.

Romanul Problema umană are drept motto: „Într-o epocă întunecată, ochiul începe să vadă”. Afirmaţia aparţine lui Theodore Roethke şi deschide perspectiva unui univers obsedat de umbrele trecutului, care amprentează istoria personală a eroilor captivi în amintiri. Toate personajele romanului sunt structuri disperate. Disperarea poate fi manifestă prin reacţii care-i şochează pe cei din jur, poate fi introvertită, declanşând patologii nevrotice sau poate fi o boală, pentru care se intervine prin izolarea persoanei de colectivitate (uneori este chiar dorinţa pacientului de autoizolare).

Interesant pentru firul narativ al scriiturii este cadrul care declanşează deconspirarea acestor disperări, din care, ulterior, se dezvoltă angoase. Naratorul este psiholog şi va fi angajat de o firmă pentru evaluarea personalului, conform noii culturi antreprenoriale care plasează motivarea angajaţilor în centrul dispozitivului de producţie. Jocul de rol, experienţa dinamicii de grup şi vechi tehnici orientale aveau scopul de a împinge subiecţii în a-şi depăşi limitele personale. Dezvoltarea agresivităţii naturale este ţinta principală a metodelor sale care ar fi trebuit să contribuie la a-i face mai eficienţi în activitate lor. Se dorea o restructurare a personalului, iar artizanul acestei restructurări era Mathias Jüst, un om bolnav de perfecţiune, care îşi găsise echilibrul interior în „muzica îngerilor”. Lectorul este avertizat că logica povestirii nu urmează firul cronologic, ci este în esenţă un proces de conştientizare. Adjunctul lui Mathias Jüst, Karl Rose, îi va da drept sarcină psihologului să-i analizeze comportamentul lui Mathias Jüst, fiind bănuit de tulburări de comportament ce vizau sănătatea mintală. Sursa informaţiilor era una dintre secretare, Lynn Sanderson, fosta amantă a lui Jüst. Pornind de la analiza comportamentală a angajaţilor, de la relaţiile de atragere şi de respingere, de la analiza istoriei personale a celor aflaţi în atenţia conducerii, psihologul descoperă angoasele şi sursa angoaselor, el însuşi devenind la finalul poveştii (va fi demis din funcţie) un angoasat. De la pasiunea bolnăvicioasă şi ascunsă pentru muzică a lui Mathias Jüst, la descoperirea similitudinii de persoane între Karl Rose şi Karl Krauss şi până la descoperirea scrisorilor trimise semnate I. A. Jüst, investigaţia socială şi investigaţia psihologică vor conduce la lagărul de exterminare a evreilor şi la relaţia familială cu acela care ordonase genocidul. Mathias va afla că tatăl său este autorul actului criminal şi această nenorocire îl va urmări toată viaţa, îl va aduce în pragul nebuniei.

François Emmanuel este scriitorul psihiatru care apelează la tehnicile specifice mediului medical pentru reliefarea deviaţiilor de comportament, semne ale angoaselor şi disperării. Romanul ne-a amintit de descrierea şi clasificarea disperării, iar tentaţia cititorului a fost de a încadra personajele în această tipologie.

Sören Kierkegaard, în lucrarea Begrebet Angest (Conceptul de anxietate, scrisă în 1844,), a construit o remarcabilă tipologie a disperării, o tipologie general umană. Conform acesteia, nu numai cei ce se manifestă astfel sunt disperaţi, ci toţi oamenii sunt disperaţi. Există o disperare fixată în marginile finitului. Omul trăieşte între limitele sale fără a lua în seamă provocările infinitului. O formă este cea a omului care refuză să accepte ceea ce este şi are o altă imagine, pozitivă, despre sine şi încearcă remedierea acestei stări. Este cazul lui Karl Rose alias Karl Krauss. Această falsă imagine nu face decât să adâncească disperarea. Conform concepţiei lui Kierkegaard, omul demonic este cel ce se retrage în sine însuşi din cauza disperării. Disperarea este mascată prin reacţii obişnuite. În acest profil se încadrează şi evoluează Mathias Jüst. Justificarea patologică va atenua receptarea sa ca personaj negativ. Ţinta disperatului este adaptarea eficientă la mediu, astfel încât să fie camuflate manifestările emoţionale. Psihologul însuşi este un disperat fără a accepta acest statut. El se refugiază în analiza comportamentală a celorlalţi şi va sfârşi eliminat din schema de personal, tocmai pentru că, descoperindu-şi sensibilităţile emoţionale, nu va mai putea să respecte secretul profesional.

„Viaţa mea a atins limita extremă; încerc dezgustul pentru existenţă, căci este fadă, fără sare şi fără sens. [...] Unde mă aflu? Ce înseamnă asta: «lumea»? Ce semnifică acest cuvânt? Cine mi-a jucat festa să mă arunce într-însa şi să mă lase acum acolo? Cine sunt? Cum am intrat în lume; de ce nu am fost consultat, de ce nu mi s-au făcut cunoscute datoriile şi obiceiurile, în loc să mă încorporeze în şiruri, de parcă aş fi fost cumpărat de un negustor de suflete? În ce calitate sunt interesat în această întreprindere care este numită realitate?” (La répétition. Essai d’expérience psychologique, traduit du danois par P.-H. Tisseau, Librairie Felix Alcan, Paris, 1933, pp. 146-147). Aceste întrebări existenţiale ale lui S. Kierkegaard par a fi rostite de fiecare personaj al romanului lui François Emmanuel. Astfel se explică şi titlul romanului: Problema umană.

Nucleul structural al angoasei a fost definit astfel: „o emoţie esenţialmente umană, care tulbură fiinţa în prezenţa unei alternative dramatice de care depinde chiar destinul său şi a cărei sursă este în fiinţa însăşi, întrucât ambivalenţa fundamentală a instinctelor sale îl lasă sfâşiat între dragoste şi ură, între viaţă şi moarte.” (Juliette Favez-Boutonier, L’Angoisse, troisičme edition, PUF, Paris, 1973, p. 276.). Această emoţie, care tulbură în momentul conştientizării alternativei dramatice, declanşează angoasa, iar procesul de conştientizare a fost chiar sarcina psihologului, naratorul din acest roman. Psihiatrul-scriitor sau scriitorul-psihiatru François Emmanuel a reuşit să deschidă cutia Pandorei şi să declanşeze procesul de conştientizare a disperării, atât în cazul personajelor acestei naraţiunii, cât şi în cazul cititorilor care se identifică în timp cu întrebările existenţiale ale disperării formulate de Kierkegaard: „Ce înseamnă asta: «lumea»? Ce semnifică acest cuvânt? Cine mi-a jucat festa să mă arunce într-însa şi să mă lase acum acolo? (…) În ce calitate sunt interesat în această întreprindere care este numită realitate?”.

François Emmanuel readuce problema existenţială într-o actualitate marcată de noua tehnologie şi de noua cultură antreprenorială şi rescrie întrebările care declanşează angoasa şi disperarea într-un roman ce a cunoscut deja notorietatea tocmai datorită acestui univers ideatic într-o lume a globalizării: „o epocă întunecată”, în care „ochiul începe să vadă” în interior, pentru că disperarea este fixată în marginile finitului.