Scrierile axate pe reliefarea detaliilor stărilor interioare, la graniţa cu excepţionalul, angajează interpretarea textului prin grila de receptare generată de starea emoţională produsă de descrierea evenimentelor, psihologiilor sau gesturilor simbolice într-un context care aminteşte de o situaţie similară cunoscută de lector. Singurătatea, ca şi fericirea circumstanţială, antrenează universul tribulaţiilor interioare şi devin paradigme existenţiale. Alteritatea restrânge sfera trăirilor, propulsând în prim-plan ieşirea din normalitate. „Îmi plac anomaliile”, spune un personaj al scriitoarei Carson McCullers în primul său roman, Inima e un vânător singuratic (1940). Maine de Biran scria despre singurătate: „Sunt fericit în singurătate, pentru că mă simt aparţinând de acest punct central al fiinţei mele care domină şi este prezent în totul”, în Notes sur l’ Evengile de Saint Jean (Note asupra evangheliei lui Ioan), Ed. Neville, vol. III, p. 306).

Centrul trăirilor exacerbate face trimitere la conştiinţa subiectivă. Carson McCullers se retrage „în centru”, adică spre forţele originare, este o retragere a fiinţei în ea însăşi, pentru a-şi recăpăta forţa spirituală de care are nevoie pentru a trăi alteritatea vieţii sub semnul anomaliilor fizice şi comportamentale. Acesta este universul descris de autoarea americană, cea care prin propriul destin avea să confirme că retragerea în lăuntrul fiinţei este singura modalitate de supravieţuire într-o viaţă marcată de evenimente triste: căsătoria şi recăsătoria cu acelaşi bărbat, sinuciderea acestuia, comoţiilor cerebrale care vor determina finalul vieţii scriitoarei la doar 50 de ani. Dar la 31 de ani partea stângă a corpului îi rămâne în întregime paralizată. Va continua să scrie, iar volumul de povestiri, reunite sub titlul unei nuvele, Balada tristei cafenele, apărea în 1951. Unul dintre personajele nuvelei este cocoşat, repudiat de cei mulţi, dar iubit de femeia care nu se iubea nici pe sine şi refuzase noaptea nunţii, un refuz al normalităţii pentru a se ancora în insolitul unei vieţi interioare, dincolo de orice detaliu de feminism şi seninătatea clipei trăite în comunitate.

Poveştile din volumul amintit stau toate sub semnul alterităţii: personajele sunt complexate de lipsa afectivităţii, pasiunile sunt estompate de tarele fizic, acţiunea trenează sau se reduce la succinte dialoguri care exteriorizează efectele introvertirii. Detalii din biografia autoarei sunt strecurate doar pentru a face liantul cu starea sa emoţională (Carson McCullers a cântat la pian, iar pianul este prezent în povestirile sale, muzica este un filon subteran care uneşte destine şi salvează de la tristeţe). Conform teoriei lui Benjamin Constant, importantă nu este propagarea sentimentului în afară, ci creşterea sa înlăuntru. Şi această concepţie are rezonanţă în scrierile autoarei americane.

Cafeneaua devine centrul lumii, unde se reunesc, după un ritual respectat cu stricteţe, membrii comunităţii pentru a nu fi singuri. Lumea lor este construită din imagini antitetice cu o apăsată amprentă emoţională, imagine generată de perspectiva comparativă: „o lacrimă îi alunecă pe obrazul murdar şi nu însemna absolut nimic” (p.18). Sau: „[ţesătorul] ar putea ţine floarea [crin de mlaştină] în palmă, cercetând cupa aurie şi delicată, şi în el s-ar isca brusc o blândeţe intensă precum durerea (s.n.)” (p.16). Amelia, vărul Lymon (cocoşatul) şi Marvin Marcy (bărbatul frumos, dar care purta cu el urechea unuia cu care se bătuse, fostul soţ de 10 zile al Ameliei, pentru o scurtă perioadă devenit uman, după care se reîntorsese la comportamentul său antisocial), acestea sunt reperele unui triunghi al alterităţii, iar tristeţile generate de relaţiile dintre cei trei cresc progresiv până la distrugerea cafenelei, simbol al comunităţii şi al reunirii tristeţilor unei lumi aplatizate de lipsa iubirii. Urâţenia caracterului şi hidoşenia fizică sunt detaliile care o atrag pe Amelia în dragostea ei greu de înţeles.

Reconstituirea firului narativ din frânturi semnificative, reunite prin sentimentul fricii de moarte, este susţinută de transformarea cafenelei într-un loc de socializare din plictis, lipsa alternativei pentru petrecerea serilor, ca prag între noapte şi zi, noaptea fiind aducătoare de spaime, cafeneaua ca loc al extremelor cu fizionomii urâte sau incerte. Finalul luptei dintre Amelia şi Marvin Marcy va fi determinată de intervenţia cocoşatului, după care ambii vor părăsi cafeneaua şi localitatea, lăsând-o pe Amelia pradă singurătăţii sale.

Secvenţele narative descrise de Carson McCullers amintesc de tablourile lui Hieronymus Bosch. Mai ales ultima sa pictură, Purtarea crucii, excelează într-un mesaj ce şochează privitorul: artistul plastic sugerează că violenţa şi spiritul demonic sălăşluiesc în indivizii din mulţime şi le schimonosesc chipurile. Pentru potenţarea stării de spaimă, scena este compusă într-un fundal fără cer şi peisaj. Astfel, chipurile deformate de grimase bolnave devin proeminente şi cu un puternic impuls emoţional, totul în contrast cu durerea imobilă de pe chipul lui Iisus. Într-o manieră asemănătoare, Carson McCullers îşi construieşte narativ atmosfera şi personajele. Mesajul trimite însă nu la urâţenia chipurilor, ci la definirea iubirii şi a tristeţii, dar tot în cadrele esteticii urâtului: „cel care iubeşte nu are decât un singur lucru de făcut. El trebuie să-şi găzduiască dragostea înăuntrul său cât poate mai bine: trebuie să creeze pentru sine o întreagă lume interioară nouă – o lume intensă şi ciudată, completă înlăuntrul lui. (...) Cei mai neobişnuiţi oameni pot fi stimuli pentru dragoste (...), o fiinţă cu totul mediocră poate fi obiectul unei iubiri sălbatice, excesive, şi frumoase precum crinii otrăvitori din mlaştini” (pp. 40-41). Într-un astfel de cadru, unghiurile de lumină se estompează gradat, lăsând impresia unei stranietăţi, dominatoare peste un loc al reunirii singurătăţilor, cum este „trista cafenea”, căreia Carson McCullers îi dedică o emoţionantă „baladă”. Efectul este unul psihologic, de catalizare a acelei conştiinţe subiective, de redefinire a sentimentului iubirii care poate schimba temporar comportamentul unui ciudat, cât timp există speranţa reconfigurării profilului psihologic. „Pentru a înţelege această nouă mândrie, trebuie să ne gândim la lipsa de valoare a vieţii omeneşti” (p. 84). Cafeneaua devine, astfel, pentru comunitate locul simbolic al acestei noi mândrii: „Acolo, cel puţin pentru câteva ore, sentimentul adânc şi amar că nu valorează prea mult pe lumea asta putea fi înăbuşit” (p. 85). În aceste condiţii, „sufletul se vestejeşte de plictiseală” (p. 109). Amelia alege autoclaustrarea, ca un act de protecţie faţă de hidoşenia lumii şi a neputinţei sale de a se îndepărta de atracţia răului.

Carson McCullers descrie sugestiv procesul de degradare psihică şi fizică. Răul este atras de rău. Hoţul şi hidoşenia coalizaţi au distrus echilibrul fragil al unei lumi care trăia din evenimentele derulate într-un spaţiu simbolic: cafeneaua, locul unde tristeţile şi singurătăţile reunite formau un climat pozitiv de linişte aparentă, dar necesară pentru a surclasa plictisul aducător de autoclaustrare.

Celelalte povestiri din volumul Balada tristei cafenele par a fi fragmente dislocate din nuvela centrală, care argumentează câte un detaliu, din care apare apoi o excrescenţă, conferind finalmente imaginea hibridă a antinomiilor singurătăţii. „Madame Zilensky şi regele Finlandei” demonstrează cum: „Minciunile îi dublau puţinul timp liber rămas după muncă şi îi întregeau zdrenţuita rămăşiţă a vieţii personale” (p. 154). „Vilegiaturistul” resimte muzica singurătăţii şi devine în final imaginea disperării. „O problemă domestică” este o naraţiune lipsită de tensiune, descrierea degradării psihice continuând tema predilectă a volumului. Ultima povestire este un insipid dialog într-o cârciumă (din nou spaţiu simbolic al singurătăţilor), din care reiese o impresionantă definire a iubirii: „ştii cum ar trebui să înceapă iubirea? (...) Un copac. O stâncă. Un nor” (p. 205).

Volumul autoarei americane Carson McCullers este o incitantă invitaţie în universul asumat al singurătăţilor, într-un stil narativ marcat de subtilităţi simbolice şi fraze muzicale, cu o descriere expresivă a fizionomiilor aflate într-un proces de degradare, salvate de sentimente claustrate într-un univers interior de teama unei lumi, care se depreciază şi ar putea să le întineze. Aş îndrăzni să îl contrazic pe Graham Greene, cel care afirma: „Domnişoara McCullers şi, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D.H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe d-soara McCullers domnului Faulkner pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence pentru că nu are nici un mesaj”. Mesajul scriitoarei americane este un disperat apel la salvarea de la singurătate, apel scris cu măiestrie şi izvorât din experienţa personală.