Romanul de debut al lui Patrick Süskind propune, ab initio, două planuri de referinţă definite chiar din titlu şi subtitlu: Parfumul. Istoria unui ucigaş (subtitlu care apare în ediţia germană, dar care lipseşte din traducerea în limba română, realizată de Grete Tartler). Succesul fulminant al acestui roman a surprins critica literară, numele lui Patrick Süskind fiind cunoscut doar prin piesa într-un act Contrabasul (jucată extraordinar de Radu Beligan pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti). De la data apariţiei, 1985, şi până azi, romanul Parfumul a fost tradus în 47 de limbi şi a fost ecranizat în 2006 de Tom Tykwer, cu Ben Whishaw şi Dustin Hoffman în distribuţie.

Eros şi Thanatos sunt reperele universului narativ al lui Patrick Süskind, dovadă fiind şi ultima sa creaţie de până acum, eseul Despre iubire şi moarte (2005). Subiectul romanului Parfumul pare imposibil de ecranizat, iar derularea naraţiunii este o detaliată expunere a cadrelor în care eroul evoluează dinspre o lume a pestilenţialului spre esenţializarea iubirii prin descoperirea parfumului unic al acestui sentiment, sentiment de care protagonistul nu a avut parte.

Jean-Baptiste Grenouille este un monstru cu chip uman, născut într-o piaţă de peşte în Franţa secolului al XVIII-a, abia scăpat din mâinile mamei sale care îşi omora pruncii, dat succesiv în grija mai multora, fiecare dorind să scape de micul monstru cât mai curând. Are un super-simţ al mirosului, în timp ce trupul său nu emană niciun miros. Ipostază a antitezelor, el va deveni calfă şi apoi parfumeur, căutând cu înfrigurare parfumul perfect, unic, din esenţa nubilelor pe care le ucide. Criminal în serie, Jean-Baptiste Grenouille va avea trei experienţe iniţiatice în descoperirea de sine. Pentru că intenţia lui este de a cunoaşte misterul lumii prin esenţa iubirii captată din trupurile fecioarelor.

Hipersensibilitatea olfactivă îi va motiva aspiraţia spre cunoaşterea de sine. Cele trei capitole ale vieţii sale se derulează într-o oarecare monotonie descriptivă a descoperirii esenţelor parfumurilor: prima este cunoaşterea secretelor unui parfumeur, mii de reţete pe care le reţine, având această impresionantă capacitate de a memora, a simţi fiecare miros şi a-l identifica şi a privi prin obiecte, prin ziduri şi în viitor. A doua etapă este o experienţă iniţiatică, şapte ani în izolare în galeria subterană a unui munte, hrănindu-se cu ierburi, şerpi şi şopârle şi astâmpărându-şi setea cu apa care se prelingea pe peretele stâncii. Va ieşi în lume având imaginea unui primitiv, va inventa o poveste despre claustrarea lui de către nişte hoţi. A treia etapă este apogeul manifestării instinctului său de criminal. Va ucide 24 de fete, le va înfăşura în cearceafuri şi va obţine esenţa iubirii pure: „pecetluitorul parfum al copilei din Rue des Marais, cel care cuprindea într-un chip vrăjit formula oricărei mari miresme, a oricărui parfum: gingăşie, forţă, durată, varietate şi o înspăimântătoare, irezistibilă frumuseţe”. Naraţiunea va avea un crescendo care îi va conferi aura artei de netăgăduit: aparentul roman poliţist sau roman al unei individualităţi marcate de anormalitate se va transforma într-o fantezie olfactivă, care va revendica funcţiile dublului şi ale dedublării: Marele Grenouille, spiritul, şi condamnatul Jean-Baptiste Grenouille, criminalul, în ipostaza trupului.

Ansamblul arhitectural narativ, construit cu fineţe şi în egală măsură în tuşe groase tragice (antinomiile specifice stilului lui Patrick Süskind), mi-a amintit de referinţa lui Jean-Marie Domenach din volumul său Le retour du tragique (Ëditions du Seuil, 1967) la romanul lui Georg Büchner, La Mort de Danton (1835): „Braţele noastre sunt date de destin, dar numai naturile supraumane pot să se le folosească drept instrument” (trad. n., p. 63). Trimiterile sunt la alienarea originară, la culpabilitatea de a fi. Totul poate părea a fi o nebunie, dar cuprinde o parte de adevăr. Le pičge tragique (capcana tragică) este cea care va funcţiona ca un magnet vital şi va genera tragedii. După plecarea dintr-un loc, casă, comunitate, se produc tragedii, Jean-Baptiste Grenouille, criminalul, produce moarte prin esenţa sa, se salvează ucigând numai prin prezenţă, ca mai apoi, într-un crescendo bine calculat, Patrick Süskind să producă o scenă a dublului în maniera psihanalitică, explicând încă o dată cum funcţionează în dublu sens cucernica silă a autosupunerii: Grenouille se supune oricărui mediu din care poate să obţină experienţa necesară pentru a concepe parfumul unic al iubirii pure, toţi cei cu care intră în contact îl acceptă pentru a se folosi de puterile sale senzoriale, însă cu o cucernică silă. Este o lume percepută olfactiv, marcată de o sărăcie de cuvinte. „Trebuia să fie un creator de miresme” – acesta este imperativul creatorului parfumului Amor et psyché. Trup şi suflet, căutarea sinelui şi capacitatea de a se transforma în spirit, de a se dematerializa pentru a atinge esenţele. Este ţintită forţa de convingere a miresmei. Umilinţa sa este răsplătită imediat după părăsirea caselor acestora care îl umiliseră prin dispariţia fizică a lor.

Grenouille aduce prosperitatea, prin plecare atrage catastrofa. Prezenţa lui este dezagreabilă, dar toţi îl acceptă, pentru că le face muncile cele mai mizere, dar poate fi un bun parfumeur intuitiv. De aici cucernica silă pe care patronii lui o nutresc pentru a se folosi de urât, de pestilenţial, de înfricoşătorul chip. Dar, în egală măsură, funcţionează şi cucernica silă a autosupunerii pe care o nutreşte Jean-Baptiste Grenouille, pentru că numai astfel va fi acceptat şi va putea împlini visul de aur: parfumul iubirii feciorelnice. Un efect dorit este şi liniştea olfactivă, de care are nevoie pentru a se regenera. Şi invocă şi sentimentul euforiei: să scape de izul cel mai urât şi să se simtă singur. Îl va salva muntele singurătăţii şi puterea de a nu vorbi timp de şapte ani, timp în care se va hrăni cu amintiri despre mirosuri urâte. Astfel le va anula, se va purifica interiorizând până la anihilare orice amintire urâtă. Procesul combustiei interioare este alimentat de urât, întuneric, mirosuri. Universul său lăuntric nu avea reprezentările obiectelor, ci numai mirosul lor. Romanul nu are acţiune pregnantă, derularea unui destin meandric stăpânit de orori şi pestilenţial nu susţine tensiunea discursului, ci doar adânciri în sine pentru găsirea singurătăţii. După ce prin însingurare a purificat universul de mirosuri urâte, spiritul Marelui Grenouille va avea puterea să înflorească întreg universul. În lumea singurătăţii sale se bucură de miresmele pe care le-a adunat în amintire.

Patrick Süskind trasează liniile definitorii a două universuri: universul mirosurilor care revitalizează amintiri şi o realitate în care se simte „hăituit” în singurătate. „Ceaţa era mirosul lui personal” (p. 128). Iar protagonistul trăieşte definit de antinomii: „întunecata bucurie” şi „un rău sentiment al triumfului”. Între fluidul letal şi fluidul vital se consumă trăirea prin amintirea mirosurilor, un proces de purificare şi înălţare, pentru că în final va fi doar spiritul său, care va guverna lumea din înaltul doritor de mireasma oamenilor care emanau iubire. „Dintr-odată ştiu că nu-şi va găsi niciodată mulţumirea în iubire, ci numai în ură – în a urî şi a fi urît” (p. 225). Toată istoria personală marcată de macabru prin descoperirea parfumului iubirii îl va transforma în înger, iar parfumul îi va atrage pe oameni, care îl vor devora, sub hipnoza mirosului. Iubirea devorează, urâtul poate fi transformat doar prin forţa iubirii, monstrul va deveni frumos doar îmbibându-şi corpul cu mirosul tămăduitor de urât şi ură al iubirii. Este o pledoarie pentru găsirea resortului interior al forţei iubirii, declanşată de mirosul persoanei pure, dornică de iubire, cum este nubila.

Patrick Süskind scrie astfel un tratat al iubirii, la care se ajunge doar prin interiorizarea răului până la disoluţie şi emanarea acelui miros diafan al atracţiei iubirii de-nceput. O carte despre cum se poate ieşi din infernul maleficului, finalul fiind devorarea sub hipnoza parfumului, tribut al cucernicei sile a autosupunerii.