Mia Couto este un apreciat poet, eseist şi romancier originar din Mozambic, fost jurnalist şi director al Agenţiei de Informaţii din Mozambic şi al revistei Tempo. Scrierile sale au fost traduse în peste douăzeci de ţări. A fost distins cu Premiul Eduardo Lourenco pentru contribuţia remarcabilă la dezvoltarea limbii portugheze, iar în 2014 i-a fost decernat Neustadt International Prize for Literature, premiul considerat Nobelul American. Romanele sale sunt o recompunere din date semnificative a lumii Mozambicului cu universul de credinţe, proverbe şi acte rituale specifice. Poate, de aceea, demersul său de a promova regionalismele limbii portugheze, cuvintele simbol pentru riturile de trecere, în mod special, va fi apreciat de critica literară şi de lectorii doritori de a descoperi un spaţiu al culturii tradiţionale mozambicane.

Romanul Confesiunile leoaicei, roman finalist la Man Booker International Prize (publicat la Editura Polirom în 2017, traducere din limba portugheză de Simina Popa) este o surprinzătoare abordare a unei teme altfel foarte uzitate, moartea şi resimţirea acută a sentimentului de frică. Relaţia vânător-vânat, paradigma temporală şi riturile de integrare specifice lumii africane sunt reperele esenţiale ale acestui univers narativ. Scriitorul va folosi o dublă perspectivă de narare. Sub pretextul confesiunii, al jurnalului, va alterna, într-o gradualitate echilibrată, „Versiunea lui Mariamar” şi „Jurnalul vânătorului”. Nu sunt doar două forme ale literaturii subiective coagulate într-un text care are unitate stilistică şi de viziune, ci este şi aşezarea în oglindă a lumii bărbatului şi a lumii femeii, cei doi care ar trebui să reconstituie unitatea primordială a fiinţei prin iubire. Fundamental relaţiei conjugale sau filiale este sentimentul de frică, o autoprotecţie care conduce la autodevorare având ca perspectivă imaginea morţii iminente. Romanul este construit pe un fapt real, la care a participat chiar scriitorul. În nordul Mozambicului s-a deplasat un grup de agenţi de mediu pentru lucrări de prospecţiune seismică. În cele patru luni cât au stat în acea zonă s-au intensificat atacurile leilor, numărul victimelor fiind de peste douăzeci. Supravieţuirea într-un asemenea spaţiu guvernat de frică, în mijlocul deşertului, s-a constituit în tema principală a romanului Confesiunile leoaicei.

Frica este considerată ca fiind asumată din perspectiva morţii, iar moartea depăşeşte graniţa dintre lumea viilor şi cea a morţilor şi se întoarce ca trăire acutizată în lumea supravieţuitorilor. Ei trăiesc nu doar cu sentimentul fricii, ci şi cu cel al morţii, dar cu semn schimbat: nu este spaimă, frică de moarte, ci este căutarea morţii sub diversele forme de ancorare în această nouă stare, o trăire dincolo de viaţă, o altă viaţă prin care frica purifică universul lăuntric al protagoniştilor poveştii. André Gide scria în Jurnalul său (27 iulie 1922): „motivele care mă îndeamnă să scriu sunt multiple, şi cele mai importante sunt, mi se pare, şi cele mai tainice. Aceasta poate, mai ales: să pun ceva la adăpost de moarte”. Poate cu acest sentiment a scris şi Mia Couto romanul Confesiunile leoaicei. Acea lume a comunităţii mozambicane, în care mulţi se simt străini sau asimilaţi, cei vii par a fi morţi, iar cei morţi par a fi prezenţi, par a nu fi plecat în lumea umbrelor, acea lume este guvernată de sentimentul fricii şi al morţii. Vânătorul devine vânat, vânatul devine vânător, oamenii se transformă în animale, iar animalele au reacţii umane.

Ajuns în Kulumani pentru a vâna lei, Arcanjo Baleiro va deveni el însuşi vânat. Mariamar este o damnată, se simte asimilată, doreşte să plece din această lume africană, în care femeia este umilită, violată şi transformată într-un animal care nu-şi găseşte locul, devorează şi se autodevorează. Catalizatorul acestei atmosfere malefice este blestemul. Arcajo este blestemat de mama sa, pentru că devine vânător şi va muri asemeni tatălui său. Hanifa Assuwa, mama tinerei Mariamar, este blestemată de soartă, pentru că nu a trecut prin ritul de integrare şi agregare. Mariamar este blestemată de mamă, pentru că a fost violată de tatăl său.

Arta narativă a lui Mia Couto excelează în descrierea secvenţelor ce dezvoltă sentimentul fricii de moarte. „Moartea în orizontul uman nu este ceea ce este dat, ea este ceea ce este de făcut: o îndatorire, acel ceva pe care noi punem stăpânire în mod activ, acel ceva care devine sursa activităţii şi măiestriei noastre. Omul moare, şi asta nu e nimic, dar omul este cu începere de la moartea sa, el se leagă puternic de moartea sa printr-o legătură pe care numai el o judecă, el îşi face moartea, el se face muritor” – scria Maurice Blanchot în Spaţiul literar (traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, Bucureşti, Ed. Minerva, 2007, p. 122).

Din această perspectivă, personajele lui Mia Couto răspund acestui deziderat subînţeles: omul îşi face moartea şi prin moartea sa dă sens vieţii sale. Vânătorul omoară în numele unei pasiuni moştenite de la tatăl său şi va fi devorat de Mariamar devenită o leoaică, Mariamar moare şi renaşte. Haifa i-a omorât pe toţi cei ce erau consideraţi victime ale devorării leilor. Creatorul de măşti este, sub mască, un ucigaş. Cine e victima şi cine este vânătorul? Moartea este o permanenţă, nu un final. Rămâne întrebarea formulată chiar ab initio: „Cât loc e în noi să îngropăm micile noastre morţi?” (p. 31). Nucleul acestui ansamblu de sentimente conotate negativ este frica: „Frica să nu fii vânat de animalul care sălăşluieşte înăuntrul tău” (p. 81). „Vânătoarea e o vrăjitorie, cea din urmă vrăjitorie îngăduită” (p. 119). Localnicilor le este frică de lei, dar şi de a nu se transforma ei înşişi în animale. Frica e sentimentul necesar vieţii lor, altfel nu ar simţi pericolul Saharei.

Mia Couto alimentează acest univers al fricii cu elemente specifice culturii africane, unele regăsindu-se şi în culturile tradiţionale ale altor popoare: Takatuka (transferarea durerii omului unui arbore, secvenţă rituală pe care o regăsim şi în tradiţia populară românească), baia rituală după îngroparea unei fiinţe dragi, ştergerea urmelor la venirea de la cimitir pentru a nu lăsa semne pentru sufletul defunctului ca acesta să se întoarcă în lumea celor vii, raderea părului după rigoarea doliului, interdicţia de a rosti numele mortului spre a nu invoca venirea spiritului său. „Cine ascultă cu urechea lipită de pământ, aude răsucirea morţilor” (p. 14). Dialogurile sunt alternate de tăcerile Saharei, ştiindu-se deopotrivă că „tot ce dezvăluie cuvântul este devorat de tăcere în aceeaşi clipă” (pp. 73-74) şi „să asculţi înseamnă deja să vorbeşti” (p. 126). Supremul gest de înfrângere a fricii este să te dăruieşti voracităţii leilor.

Concluzia romanului lui Mia Couto este: „viaţa e aşteptarea a ce se poate trăi” (p. 166).

Soluţia supravieţuirii într-o asemenea atmosferă marcată de frică este folosirea măştii, viaţa însăşi este trăită la umbra fricii şi în spatele măştii pentru a evita voracitatea animalului din tine. Astfel evităm brutalitatea autodevorării.

Confesiunile leoaicei este un roman axat pe o concepţie filozofică tangentă cu stoicismul şi cu implicaţii psihologice. Comportamentul personajelor face evidentă trimitere la mitologie şi misticim, iar efectul amintirii naraţiunii este catalizarea sentimentelor generate de emoţiile personajelor. Lumea islamului şi cea creştină se întâlnesc pentru a risipi starea de neadaptat, de asimilat într-un univers guvernat de frica de devorare şi autodevorare.

Tradiţie şi modernitate – acestea sunt paradigmele culturale propuse de Mia Couto, incitând curiozitatea pentru lectura operei romancierului portughez, spre a descoperi lumea fascinantă a Mozambicului.