Laureat al Premiului Goncourt, Jacques Chessex　este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori elveţieni, apreciatîn egală măsură şi ca pictor.

Romanele (La Tęte ouverte,　1962;　 L’Ogre,　1973; L’Imitation,　1998;　 Monsieur, 2001) şi eseurile sale (Le Désir de Dieu, 2005) au fost apreciate de critica literară. A publicat volume de poezii (Le Calviniste, 1983;　Allegria, 2005;　Revanche des purs, 2008). În 2007 i-a fost acordat Premiul Jean Giono pentru întreaga operă.

Romanul Vampirul din Ropraz (2007), tradus în limba română de Luminiţa Brăileanu şi publicat la Editura Art în 2008, a şocat prin modalitatea de tratare a temei, altfel destul de vehiculată în literatura fantastică şi în scrierile „negre”. Vampirul din romanul lui Chessex nu este o apariţie excepţională, nu are datele esenţiale ale portretului păstrat în mentalul colectiv în jurul căruia să se construiască o poveste tenebroasă. Jacques Chessexl-a conceput ca pe un personaj malefic cu trăsături groteşti, o prezenţă permanentă în comunitate. Identificarea lui este marea problemă a locuitorilor, iar spaima pe care o generează apariţia monstrului transformă locul într-un spaţiu al groazei. Un spaţiu guvernat de imaginea morţii iminente.

Trei profanări de morminte, acte sexuale şi vampirizare a trei tinere moarte – acesta este nucleul narativ al romanului. Prima tânără, Rosa, fiica unui judecător de pace (detaliul din prima pagină va fi regăsit cu semn schimbat în finalul scrierii), moare din cauza meningitei. Este înmormântată, iar peste câteva zile este descoperit trupul său mutilat. Descrierea profanării trupului decedatei este de o cruzime greu de imaginat. Jacques Chessexexcelează în conceperea şi descrierea scenelor statice de groază. Nu este acţiunea cea care întreţine atmosfera terifiantă. Totul este descoperit din întâmplare şi înfăţişat în cele mai teribile detalii: „Pieptul, tocat cu lovituri de cuţit, este măcelărit de-a binelea. Sânii au fost tăiaţi. Mâncaţi, morfoliţi şi apoi scuipaţi în pântecul despicat” (p. 19). Paragrafe întregi continuă descrierea detaliată a masacrului. Nu este doar un vampir, în accepţiunea ştiută, nu devorează oameni vii, ci morţi, însoţindu-şi gesturile canibalice cu acte de o cruzime inimaginabilă. „Hienele au scuza foamei atunci când dezgroapă cadavre. În ceea ce-l priveşte pe acest josnic vampir, nu-i găsim nicio scuză” – consemnează un cotidian din Lausanne, impunând astfel denumirea monstrului ca vampir.

Romanul se bazează pe „angoasa surprizei nedorite” şi reuşeşte să imprime atmosferei o spaimă viscerală. Insidios, autorul formulează o întrebare: „Pe când o nouă scenă de infern?” (p. 30). Ritualul funebru se derulează încă de două ori: alte două tinere moarte sunt supuse unui măcel greu de descris. Este identificat vampirului, un tânăr de douăzeci şi unu de ani, „un trup ciudat, o figură piezişă, alcoolic, taciturn. Îşi face de lucru cu animalele noaptea” (p.40). Charles-Auguste Favez poartă povara atrocităţilor la care a fost supus de familia care l-a adoptat când era copil. Violat şi umilit de ambii părinţi, Favez va reţine chipul desfigurat al femeii care-i era mamă adoptivă şi care îl silea simultan cu bărbatul său. O scenă de Goya. Un personaj care evoluează în limitele macabrului şi ale atrocităţilor.

Închis la puşcăria din Oreon, Favez va fi salvat de la detenţie de medicul psihiatru, care analiza isteria, sadismul şi neurastenia. Doctorul Albert Mahaim constată însă detalii care întreţin suspiciunea că Favez este măcelar de cadavre şi antropofag: ochii roşii şi dinţii deosebit de lungi. Va fi eliberat din închisoare şi transferat la o clinică înfiinţată de medic pentru cercetări experimentale. Va conchide că monstrul este: „mai degrabă victimă a unei ruralităţi mizerabile decât călăul unei societăţi puţin dispuse să-i dea o şansă.”(p. 49). Consemnarea doctorului din caietul de observaţii radiografiază o societate la periferia civilizaţiei: „Oamenii vorbesc de vampirul din Ropraz – este o simplificare populară şi îngrozită pentru a desemna violatorul, necrofagul, înspăimântătorul mâncător de morţi. În aceste locuri pustii, simptomul vampirului va dura atâta timp cât această societate va fi victima jegului primar: murdărie a trupurilor, promiscuitate, izolare, alcool, incest şi superstiţii care infestează aceste ţinuturi şi care vor naşte alte focare de maltratări sexuale şi de oroare nemiloasă”. Finalul romanului este stupefiant, asemeni întregii atmosfere create de un veritabil chirurg al zonelor maligne ale societăţii: Favez se va înrola ca voluntar în batalionul Legiunii Străine, va muri şi trupul său va fi abandonat pe câmpul de luptă până în ziua tragerii la sorţi a soldatului necunoscut. Dintre cele opt sicrie vor fi alese rămăşiţele unui singur erou necunoscut deasupra căruia va arde flacăra care nu se va stinge niciodată, sub gloriosul Arc de Triumf. Cercetări recente „lasă să se înţeleagă” că, în urma analizei ADN, rămăşiţele ar aparţine cetăţeanului valez Charles-Auguste Favez. În acest punct se intersectează începutul şi finalul romanului. Tatăl primei victime este judecător de pace, atrocităţile vampirului şi ale războiului sunt subsumate unei flăcări ce nu se stinge niciodată sub Arcul de Triumf.

Necrofilia depăşeşte simpla patologie, iar faptul divers povestit sordid şi genial de Jacques Chessexse va transforma într-o povestire gotică, în care graniţa dintre monstruozitate şi violenţă este aproape insesizabilă.

Romanul lui Chessex demonstrează uimitor dependenţa libertăţii de senzorial, brutalitatea însemnând siluirea libertăţii altora. Totul, în viziunea prozatorului, este la graniţa dintre uman şi animalic. Numai omul poate deveni brutal. Din libertatea sa decade într-o stare de violenţă ce îl apropie de animal. Farvez are un destin haotic, configurat de această forţă oarbă, al cărei efect eliberator se manifestă într-o formă exterioară, grotescă, fără niciun ecou interior. Cauza este ura pentru femeia care l-a siluit, dar efectul maleficului va acţiona la antipod, asupra fetelor tinere. Nu este o percepţie a răului, ci un sens schimbat înţelegerii de răzbunare. Răzbunarea pe frumos atrage şi mai mare durere decât răzbunarea pe malefic.

Jacques Chessex scrie un roman de o cruzime rar întâlnită, o falie de urâţenie într-o lume în aşteptarea eliberării. Este ilustrarea interiorităţii negative ca o neîndoielnică urâţenie. În fapt, este înfăţişarea negativului în acord cu esenţa sa interioară. Este răul diabolic deosebit de răul produs de o pasiune sau o ticăloşie. Satisfacţia este în a urî binele, candoarea şi a produce suferinţă dincolo de moarte, de a pângări „somnul de crin” al tinerelor defuncte. Diabolicul sintetizează criminalitatea în reprezentarea unor oameni posedaţi. Demonicul face trecerea spre caricatură şi, din această perspectivă, vampirul este cu adevărat o caricatură, un crochiu parcă ieşit de sub tuşa groasă a lui Goya.

Privind povestea gotică a lui Chessex de la final spre început, ceea ce şi-a şi dorit autorul, înţelegem că războiul este mai crud decât vampirismul. Iar Favez este o apariţie stranie şi macabră în egală măsură în urma recombinării sentimentului de abandon familial şi de siluire de către cei ce ar fi trebuit să asigure climatul benefic dezvoltării sale personale. Ceea ce a rezultat trece dincolo de limitele realităţii, este o transcendenţă în negativ şi o transgresiune în agresivitatea care nu se stinge prin moartea fizică. Este un avertisment pe care scriitorul elveţian îl lansează lumii moderne supuse unui război iminent cu lumea purităţii de-nceput.

Vampirul din Ropraz rămâne o scriere „neagră” a unei lumi posibile, aşezate sub spectrul hidoşeniei şi terifiantului, al diabolicului.