Romanul Cei opt munţi al lui Paolo Cognetti, publicat în 2016 la Ed. Einaudia şi în traducere în limba română la Ed. Polirom în 2017, a fost considerat „un fenomen editorial vândut în 32 de ţări şi laureat al premiului Strega în 2017”. Absolvent al Facultăţii de cinematografie din Milano, Cognetti se va dedica realizării documentarelor, dovedindu-şi talentul pentru surprinderea detaliilor contextuale şi a imaginilor ce trimit la multiple interpretări. Asociind această pasiune cu aceea a drumeţiilor şi a escaladării munţilor, constatăm că elementele biografice au un rol determinant în configurarea temelor narative şi a tablourilor de natură, în care detaliul de cadru se corelează cu starea afectivă a naratorului.

Romanul Cei opt munţi este o lectură lejeră a unei poveşti despre atracţia contrariilor, despre coexistenţa temperamentelor antipodice, despre călătoria iniţiatică şi, mai ales, despre eterna temă a dialogului cu tatăl, un transfer de pasiuni către legatarul testamentar pentru a păstra firul unui ataşament faţă de un loc, devenit simbolic: muntele.

Nucleul narativ este constituit din „viaţa secretă a acelui sat fantomă” (Grana, n.n.) (p. 33), unde părinţii lui Pietro îşi regăsesc liniştea iubind fiecare altceva din natura care domină această lume: mama iubeşte pietrele, gheţarii, tatăl iubeşte pădurile şi satele. P. Cognetti dezvoltă discursul celor două lumi, celor două civilizaţii, urbanul şi muntele. Sunt legi diferite, pe care copilul Pietro le descoperă prin experienţa directă, sunt mentalităţi diferite, oraşul banilor şi muntele ce oferă subzistenţa într-o linişte dătătoare de vitalitate. În esenţă, autorul pledează pentru complementaritatea celor două lumi, el însuşi trăindu-şi viaţa între Milano şi călătoriile montane, până în Nepal, despre care va publica în curând o nouă carte. Este pledoaria pentru eliminarea stereotipiilor, a monotoniei, a conformismului într-un singur spaţiu. Este pentru atracţia contrariilor şi doreşte schimbarea mentalităţii, a modului de viaţă.

Personajul principal este ales intenţionat la vârsta la care începe iniţierea pentru un mod nou de viaţă, iar călătoria alături de tatăl său, care îi forţează limitele, este o reală călătorie iniţiatică. La munte „a urca înseamnă a merge înapoi cu anotimpurile”. Acesta este sensul drumului iniţiatic. Iar cotele de atins sunt drastice, însă cu substrat simbolic: cota de confluenţă, unde este foarte cald şi se topeşte gheţarul, iar apele din ani diferiţi se reunesc într-un lac ce cuprinde amintirile mai multor ani, şi cota „iernilor veşnice”. Gheţarul este „memoria iernilor trecute de care muntele are grijă pentru noi” (p.47).

Casa ridicată în stânca muntelui, recluziunea din faţa lumii moderne, este un mod de a continua dialogul cu tatăl său căruia îi plăcea acest loc şi pe care i l-a lăsat moştenire.

Însă lecţia de viaţă i-o va da un nepalez, cel ce îi va defini centrul lumii: „noi spunem că în centrul lumii stă un munte foarte înalt, Sumeru. În jurul muntelui Sumeru sunt opt munţi şi opt mări. Aşa arată lumea pentru noi” (p. 148). Viziunea cosmogonică nepaleză îi va ridica o întrebare: „o fi învăţat mai multe cine a făcut turul celor opt munţi sau cine a ajuns în vârful muntelui Sumeru?”. Pietro va face turul munţilor, tentat de fiecare dată de a avea experienţe la limită, iar Bruno, prietenul său cu care împărţea casa ridicată pe cel mai înalt vârf, pe locul lăsat moştenire de tatăl său, va alege solitudinea muntelui. „Centrul lumii mele (…) era casa pe care o construisem împreună” (p.148). Finalul este dramatic: Bruno va muri îngropat de avalanşa care va înghiţi casa, iar Pietro, naratorul, va concluziona: celui care a pierdut un prieten pe cel mai înalt dintre munţi „nu-i rămâne decât să hoinărească pe cei opt munţi” (p.212). Este continuarea călătoriei. Alegerea solitudinii, după satisfacţia majoră a cuceririi vârfului cel mai înalt, este plătită cu preţul vieţii. Solitudinea este un pas spre moarte.

Romanul lui Paolo Cognetti oferă o lume de atmosferă. Lumea textului de atmosferă este o lume aflată la mijloc, între lumea miraculoasă a legendelor, credinţelor, superstiţiilor etc. şi un analogon al lumii actuale. Astfel se explică „sublumea” patriarhală, de regăsit în lumea muntelui. Atmosfera se construieşte pe parcursul derulării narative, iar personajele nu se pot desprinde din această lume de atmosferă. Simbolizată metonimic prin casa lăsată moştenire, lumea de atmosferă din romanul lui Cognetti îşi atrage cu o forţă centripetă elementele constitutive. Povestea care se poate construi în jurul acestei case înghiţite de avalanşă, şi, retrospectiv, reconstituirea traseului testamentar amintesc de procedeul definit de Patrice Pavis, metaforizarea unei scene de bază: „scenele (…) adaugă de fiecare dată un element nou, până în momentul în care metafora este în sfârşit completă.” (Problčmes de sémiologie théâtrale, Les presses universitaires du Quebec, 1976).

Atmosfera pe care o creează scriitorul italian este o atmosferă de gradul al doilea (superioară celei de gradul întâi, care nu are nevoie de explicitări), o atmosferă care incită la comentarii metatextuale ale vocii auctoriale. Ceea ce conferă valoare acestui tip de atmosferă în cazul artei narative a lui Paolo Cognetti în romanul Cei opt munţi este faptul că întregul discurs narativ conduce treptat spre structuri subiacente denumite prin sintagme cu valoare aforistică: „amintirea – cel mai frumos refugiu” sau „gheţarul – memoria iernilor trecute”. Trimiterea este în zona reflexivităţii şi a înţelegerii lumii aceleia ca fiind stratificată, iar imaginea reperabilă acum este cea a unei lumi supraetajate din amintiri. Viaţa comunităţii este compusă din amintiri puţine, pentru că viaţa este stereotipă, fără evenimente, doar călătoria iniţiatică susţinută de sfaturile tatălui, care vor deveni amintiri pentru mai târziu, se detaşează în registrul afectiv.

Motorul generator de atmosferă, care se regăseşte în structura lor comportamentală, este sentimentul de plenitudine resimţit în acest spaţiu simbolic – casa –, sentiment care va determina renunţarea la lumea civilizată, în cazul lui Bruno, şi revenirea periodică în acest spaţiu energizant, în cazul lui Pietro. Dar, dacă Bruno va sfârşi tragic în spaţiul-simbol, Pietro va rămâne într-o permanentă călătorie pe munţii din jur, cei opt, conform concepţiei nepaleze.

Finalul romanului, paradoxal, nu este închis, ci rămâne deschis relatării unor noi întâmplări (ceea ce se va întâmpla în aşteptata carte despre Nepal a lui Paolo Cognetti) şi, astfel, discursul metatextual va explicita noile texte de atmosferă anunţate. Grana, locul purităţii şi al experienţelor iniţiatice, se va multiplica în noi spaţii în care „vara şterge amintirile la fel cum topeşte zăpada”, iar „gheţarul e zăpada iernilor îndepărtate, e o amintire a iernii care nu vrea să fie uitată”. Amintirea este fondată pe tragic, pe separarea lumilor, pe evenimente reper pentru viitoarele întâmplări existenţiale. Poate acesta este nucleul simbolic al romanului Cei opt munţi, pentru care autorul a primit numeroase premii. Pe acest principiu al stratificării experienţei se creează şi valoarea romanului, aşa cum preciza Critica letteraria: „Recurgând la un limbaj esenţializat, dar extraordinar de evocator şi de puternic, Cognetti construieşte un roman (…) în care răsună ecoul maeştrilor ce l-au format, al lecturilor considerabile, al experienţei montane”.

Relaţia dintre biografic şi creaţie în cazul Cognetti în acest roman aminteşte de concepţia lui Hugo von Hofmannstahl, conform căreia nu poetul se gândeşte la toate lucrurile lumii, ci ele se gândesc la el. Ele sunt în el, îl domină. Chiar stările de derută sunt stări impersonale, ele corespund trăsăturilor seismografului şi o privire atentă ar putea citi în ele secretele şi mai misterioase decât poeziile înseşi (în eseul Poetul şi timpul acesta/ Der Dichter und diese Zeit, 1907).

Pasiunea pentru documentar, pentru descrierile de natură, pasiunea pentru ascensiunile montane vor fi fost în fondul emoţional al scriitorului generatoare, ulterior, de scrieri literare pe aceste teme. Sau poate este, cum chiar Cognetti sugerează, jocul utopiei.