Scriitoare elveţiană de origine română, Dana Grigorcea se impune în spaţiul literar încă de la debutul din 2011, cu romanulDas Leben ist vergänglich wie die Kopfhaare　(Baba Rada. Totu-n viaţă-i trecător ca şi firele de păr). Pentru cel de-al doilea roman al său,Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit　(Sentimentul primar al nevinovăţiei), va primi Premiul 3sat la Concursul Ingeborg Bachmann de la Klagenfurt, Austria, în 2015. Romanul a fost nominalizat pentru premiul elveţian de carte Schweizer Literaturpreis. Institutul Cultural Român din Berlin a organizat seria Cartea lunii, iar a doua prezenţă în această serie a fost cea a Danei Grigorcea.Romanul a fost tradus din limba germană de Nora Iuga şi Radu-Mihai Alexe şi publicat la Editura Humanitas. Important pentru circulaţia cărţii este şi faptul că romanul a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o reţea pentru promovarea literaturii, din care fac parte Ministerul Federal pentru Europa, Integrare şi Afaceri Externe al Republicii Austria, Ministerul pentru Afaceri Externe din Republica Federală Germania, Fundaţia Culturală Elveţiană Pro Helvetia alături de instituţii din Croaţia, Slovenia, Albania, Muntenegru, România. În prezent, autoarea organizează la Zürich un salon literar şi administrează împreună cu soţul ei, scriitorul Perikles Monioudis, un blog de literatură.

Romanul Sentimentul primar al nevinovăţiei pare o scriere automată, o dezlănţuire de a transpune în pagină impresii despre o lume ce se derulează sub ochii autoarei şi o lume ce se ascunde în detalii ca reminiscenţe de amintire, asemeni lui Kafka, scriitorul care era marcat de nerăbdare în dorinţa de a ajunge la esenţial din câteva fraze, cum observa Maurice Blanchot în al său Spaţiu literar. Tehnica de a descrie cu minuţiozitate, chiar cu precizie, abundând în detalii, spaţiul de derulare a unei acţiuni ce se lasă aşteptată, pare a o fascina pe Dana Grigorcea şi o va aplica în naraţiunea sa bazată pe o povestire intempestivă a unor amintiri. Autoarea descrie lumea tumultuoasă a unui Bucureşti în două epoci diferite: un prezent ce trăieşte doar prin amintirea trecutului şi un trecut ce se recompune din fragmente ce s-au păstrat în detalii într-un al doilea plan. Este indirect o invitaţie la apelarea la tehnica picturii murale bisericeşti, ştiută drept „spălarea picturii”, înlăturarea stratului de funingine provocat de arderea lumânărilor. Chiar arderea lumânărilor, ca imagine simbol pentru trecerea timpului într-un spaţiu sacru, ar putea sugera demersul de întoarcere în timp pentru recuperarea amintirilor. De aici impresia de rătăcire confuză şi caracterul aproximativ al imaginaţiei. De la „spălarea picturii” pentru redarea imaginii primare la restaurare, procesul devine mai complicat: înseamnă curăţarea culorilor, dar şi completarea bucăţilor rupte din pictura murală. Şi aici intervine arta narativă a autoarei: se recompune ceea ce istoria a estompat la un moment dat, dar memoria afectivă a reţinut. Digresiunile sunt răbufniri ale subconştientului nostru, subliniază Dana Grigorcea, iar reamintirea unor întâmplări din timpul comunismului din România are rolul de catalizare a procesului de comparaţie între ceea ce era semnificativ cândva şi ceea ce a rezistat în mentalul colectiv la distanţă. Este un du-te-vino caleidoscopic între trecut şi prezent, între Zürich şi Bucureşti. Victoria se bucură de o perioadă de concediu şi se plimbă prin Bucureştiul post-decembrist, amintindu-şi secvenţe din copilăria trăită aici cu detalii de viaţă cu privaţiuni, dar şi cu satira şi umorul care salvau cenuşiul unei existenţe sub dictatură.

„Titlul l-am pus cred că la urmă sau pe la mijlocul cărţii. Pasajul cu întunericul – cel în care apare expresia din titlu – este iarăşi un pasaj central din carte: Victoria îşi aminteşte de acea perioadă foarte întunecoasă când nu era lumină pe străzi, iar ea stătea în grădina casei, cu capul în poala mamei şi avea senzaţia că e protejată de întuneric. Este totuşi un fals sentiment de siguranţă. Asta a fost important pentru mine în carte: sentimentul copilului, cum percepe copilul o anumită perioadă întunecată. În cuibul familiei se simte protejat, se simte în siguranţă, dar este totuşi un sentiment înşelător”. Aceasta este interpretarea titlului romanului dată de autoare în interviul acordat Andreei Chebac în 9 februarie 2017.

Reamintire - reconstituire - terapie, acesta este triunghiul reflectării reziduurilor de amintire despre o lume trecută ce îşi păstrează imaginea prin secvenţe disparate despre detalii de viaţă socială, pe vremuri importante, azi cu iz de epocă. Naraţiunea pare un documentar cinematografic în alb-negru, fără acţiune principală, cu personaje episodice, cu accent pe derulări de secvenţe reconstitutive. Este o lume stratificată: primul strat este al proximităţii, o derulare de umbre-personaje, clădiri cu semnificaţii numai pentru istorie. Al doilea strat este o lume apusă, dar neuitată, care se insinuează la fiecare pas. Totul se decodifică în cheia amintirii, nu sunt precizate legăturile cu trecutul, pare un mozaic de întâmplări aparent banale, iar scrierea, un „mozaic topografic şi uman al Bucureştilor, din ultimii ani ai comunismului şi din anii tranziţiei prelungite” (William Totok). Apar şi personaje recognoscibile, Codrin care merge la partid, Zoe Ceauşescu, figură ştearsă în peisajul istoric, soţul ei care solicită deshumarea dictatorilor, socrii lui, pentru a le face o înmormântare creştină.

Tentaţia lectorului este de a descoperi această a doua lume şi de a citi printre rânduri: „mai ţin minte cum tata l-a întrebat odată (pe vânzătorul de ziare, n.n.) dacă în ziua respectivă sunt trecute «toate» ştirile în ziar, iar vânzătorul de ziare i-a făcut cu ochiul şi i-a spus: «Toate, sigur că da, în afară de una», iar tata a râs «că nici n-ar fi putut să încapă chiar totul» şi m-a trimis de-acolo, «uite-aici, cumpără-ţi un Mentosan», fiindcă mai voia să stea de vorbă cu vânzătorul de ziare, iar eu am plecat în fugă, plină de elan, ca mica gimnastă în costumul ei strâmt, cu dungile tricolorului la cusături, când a tulit-o în timpul nopţii peste graniţă” (p. 96).

Nu lipsesc fragmente de şlagăre care amintesc de îndrăgiţi interpreţi, nici bancurile care altădată salvau de la tristeţe clipa trecătoare: „Doi miliţieni patrulează noaptea pe stradă şi văd doi bărbaţi care se bat. «Colega, nu-i despărţim?», «Ce, ai înnebunit? Nu vezi că ei sunt doi şi noi suntem singuri?»” (p. 151).

Portretele, când apar, şi apar destul de rar, sunt realizate expresiv: „Era un bărbat mic şi slab. «O virgulă în peisaj», cum îl descria mama, dar cu o barbă mare, neagră şi deasă. Când şedea în faţa tablei de şah, vârfurile bărbii i se întindeau de la un nebun la altul, de aveam impresia că mica lui armată duşmană iese dintr-o pădure magică” (p. 131).

Esenţială în această ecuaţie existenţială este percepţia: „ne privim şi nu e nici întuneric, nici lumină, vezi pur şi simplu clar şi incolor, ca un tigru noaptea. Exact această lipsă de culoare care face totul recognoscibil am văzut-o într-o grădină zoologică din Zürich într-un fel de cutie. (…) erau acolo trei cutii: una cu imaginea aşa cum o vede omul noaptea, una cu aceeaşi imagine aşa cum o vede căprioara noaptea şi una cu imaginea aşa cum o vede tigrul. Tigrul poate să vadă noaptea la fel de bine ca ziua, asta era ideea” (p. 148). Dar poate imaginea cea mai semnificativă rămâne cea a televizorului în alb-negru, căruia proprietarul îi pusese o folie colorată albastră sus, roşie jos, ca să poată suplini televizorul color. Este o compunere a realităţii şi o recompunere din amintiri prin arheologia de parament, tehnică astfel numită în arta religioasă, un „mozaic” provocator prin atmosferă şi nu prin acţiune sau complexitatea profilurilor personajelor, iar autoarea ştie care este cheia succesului: să provoci trecutul şi să-l filtrezi prin propriul ochean, care uneşte două lumi, două culturi.