Ultimul tren spre Istanbul, romanul scriitoarei Ayşe Kulin, una dintre autoarele cu notorietate din Turcia, este un roman tradus în 23 de limbi şi recompensat cu „Premiul Roma” în Italia şi Premiul pentru „Cel mai bun roman” acordat de comunitatea evreiască din Consiliul European. Trandafirul de la Sarajevo, Dragostea în exil, Fără ţară sunt romanele care atestă preferinţa scriitoarei de origine turcă pentru tematica istorică susţinută de conflicte interconfesionale. Experienţa în cinematografie şi pasiunea pentru scrierea scenariilor de televiziune sunt evidente în construcţia romanului.

Recomandat ca un roman ce foloseşte metodele romanului istoric, Ultimul tren spre Istanbul surprinde prin valoarea ideatică din subtextul scriiturii: nu este numai povestea unei călătorii spre ţara de origine a turcilor evrei, nu este numai tabloul sumbru al ocupaţiei naziste şi al iminentei încarcerări a evreilor în lagărele de exterminare, este cu mult mai mult decât povestea unor familii care trăiesc sub imperativul mentalităţilor tradiţionale. Este o lume la graniţa între libertate şi închisoare, între rigorile comportamentale ale lumii turce şi lumea modernă europeană, între singurătatea asumată ca o datorie de a respecta cadrul căsătoriei, chiar dacă pasiunea a dispărut de mult sub tăvălugul grijilor datorate evenimentelor istorice. Este graniţa între a păstra identitatea şi a se integra într-o lume nouă. Şi ambele demersuri par a fi sortite eşecului. Ceea ce surprinde plăcut în derularea firelor narative (pentru că par povestiri ce se întretaie prin cadre evenimenţiale circumstanţiale) este finalul sub spectrul împăcării cu sine, prin acceptarea compromisului spre a restabili armonia în familie, în comunitate.

Romanul scriitoarei Ayşe Kulin poate fi abordat din perspectiva unei direcţii care suscită interesul cercetătorilor: istorie antropologică. Este ceea ce s-a numit la nouvelle histoire, al doilea val al istoriei, cel antropologic, când „antropologia a devenit interlocutorul privilegiat al istoriei” (Jacques Le Goff, L’histoire nouvelle, 1988). Toate cadrele narative ale romanului pot fi analizate din această perspectivă, autoarea lăsând deschisă calea spre interpretarea complexului comportamental al personajelor şi punându-le în situaţii limită pentru a avea posibilitatea de a analiza „în situaţie de criză” mentalitatea eroilor şi evoluţia lor în context istoric.

Ayşe Kulin schiţează un tablou sugestiv al sentimentelor de apartenenţă şi al relaţiilor interculturale. Exersează o adevărată strategie identitară, care să permită lectorului să explice atitudinile şi comportamentele adoptate de personaje în cursul unor întâmplări la limita disonanţei identitare (conflicte interne între valori contradictorii, cf. definiţiei formulate de Alex Mucchielli, L’identité, Paris, PUF,1986, p. 92). Ceea ce va fi pregnant reliefat şi va rămâne în memoria lectorului ca sintagmă definitorie pentru acest univers romanesc este cea denumită strategii de disociere („tendinţa de a nu prezenta o anumită faţetă identitară decât în contexte favorabile şi de a o disimula complet în alte contexte”). Iar momentul istoric ales drept cadru de desfăşurare a acţiunii, prigoana evreilor turci de către nazişti, este unul cu potenţial emoţional în orice timp.

Căsătoria Selvei cu evreul Rafael Afandel va crea un adevărat conflict intrafamilial, tânăra turcoaică încălcând legea strămoşească de a nu se căsători decât cu un tânăr de aceeaşi confesiune religioasă ca şi ea. Odată cu intrarea Franţei în război, Rafael este în pericol şi, pentru a evita arestarea şi trimiterea în lagărul de concentrare, îşi va face paşaport turcesc.

Tarih, prieten de familie, va fi trimis la legaţia turcă în Franţa şi va avea rolul de protector al Selvei. Rivka nu ştie că fiica sa Constance şi ginerele Marae fac parte din Rezistenţa franceză. Ferit şi Evelyn reprezintă un alt cuplu care va înfrunta frica de a nu fi arestaţi. Imaginea simbol a acestei frici purtând stigmatul de a fi evreu este numărul 3233, numărul de deţinut al unui evreu turc, provenind dintr-o familie nobilă, arestat şi dus în închisoare de către nazişti şi eliberat de consulul turc.

Romanul este povestea implicării legaţiei turce din Franţa pentru trimiterea în ţară a turcilor evrei spre a-i salva de la încarcerarea în lagărele de exterminare. Şi este o poveste cu final fericit.

Pentru a susţine ideea de interconfesionalism, Ayşe Kulin creionează şi imaginea unui preot creştin care îi ajută pe evrei eliberându-le certificate de botez, un argument în plus pentru legitimare în faţa opresiunii naziste. Pentru cetăţenii turci de origine evreiască se va organiza retragerea de pe teritoriul francez şi întoarcerea acasă, Tarih având rol decisiv în organizarea acestei călătorii, cea care se constituie în firul roşu al romanului.

Familia lui Fazil Rela Paşa este chintesenţa tensiunilor interconfesionale, locul unde tradiţia şi modernitatea îşi dispută întâietatea conform cu generaţia reprezentată şi se ajunge la acel necesar compromis între mentalităţi, ceea ce conferă veridicitate evoluţiei naraţiunii din perspectivă istorică. Nu doar evocarea dramelor datorate nazismului reprezintă tensiunea discursului narativ, ci chiar drama tinerilor turci, care îşi doresc depăşirea condiţiei captive într-o mentalitate tributară religiei şi mentalităţilor populare turce.

Dar valoarea romanului nu constă în descrierea destinelor personajelor, cu toate că autoarea este o scenaristă recunoscută în cinematografia şi televiziunea turcă. Prima parte a romanului pare a urma schema unui romance cu personaje şi atmosfera specifice lumii turce. Abia după plecarea „ultimului tren spre Istanbul” (pentru a folosi chiar sintagma care dă titlul romanului şi care este imaginea cadru a povestirii) încep să se deruleze secvenţe care impresionează prin forţa sugestiei. „În afară de ţiuitul roţilor de tren, când atingeau şinele, şi de vâjâitul vântului printre crăpăturile vagonului, nu se mai auzea nimic. Părea că toţi amuţiseră./ – Aşa trebuie să sune frica, îşi spuse consulul” (p. 176).

„Rafael Alfandari nu doar că nu mai era turc, sau evreu, dar nu era nici măcar francez. Iar hotărârea de a nu-i face circumcizie fiului său îi punea sub semnul întrebării însăşi identitatea evreiască. Rafo nu mai avea identitate, ţară sau religie” (p.67). Acesta este sentimentul pe care îl vor resimţi toate personajele romanului şi care va susţine tensiunea discursului narativ.

Ultimul tren spre Istanbul este povestea unei călătorii ce atinge limita suportabilului fizic şi psihic, parcurgerea traseului chiar prin Berlin fiind o adevărată provocare a destinului.

„Aşteptau. Fugeau. Se ascundeau şi aşteptau o nouă plecare, o nouă evadare. Mergeau, mergeau şi iar mergeau. Fără odihnă. Risipiţi în toate colţurile lumii, căutându-şi peste tot scăparea, chinuindu-se mereu să supravieţuiască. Şi din nou plecau, din nou trebuia să meargă în altă parte. Era preţul pe care îl plăteau fiindcă nu aveau patrie?” (p. 324). Această călătorie fără speranţă şi totuşi cu dorinţa de a nu se opri este amprentată de mici secvenţe filmice cu potenţial simbolic. Ultimul concert susţinut de bătrânul violonist ca şi când ar fi fost pe o mare scenă a lumii este impresionant. „Muzica lui avea ceva magic. Încă de la primele acorduri, toţi pasagerii erau captivaţi. Îi ducea în lumile lor şi, poate, înapoi în propria fiinţă, ajutându-i să găsească răspunsuri despre noua lor viaţă” (p. 346). La finalul concertului, bătrânul se va prăbuşi şi va muri, într-un gest firesc al trecerii într-o altă lume. Şi toţi vor ascunde faptul că este mort pentru a nu fi coborât pe pământ bulgăresc. Mai era puţin până să fi ajuns acasă. Toţi ajung acasă cu „ultimul tren spre Istanbul”, chiar dacă fără viaţă sau cu speranţa în regăsirea identităţii de sine. Iar ultima imagine, a tatălui care îşi renegase fiica, pentru că se căsătorise cu un tânăr de altă religie, şi care are tăria să vină la gară pentru a o întâmpina, recunoscând astfel libertatea fetei în a-şi alege destinul, este imaginea întregirii armoniei în familie, dincolo de mentalităţile cărora le fuseseră tributari.

Ayşe Kulin excelează în reconstituirea unei strategii identitare şi a scris un roman de explicitare a strategiilor de disociere pentru a depăşi criza de identitate într-o lume a războiului şi a conflictelor generate de diferenţa de mentalitate tradiţională.