Până la publicarea romanului Tentaţia de a fi fericit (2015), Lorenzo Marone era prea puţin cunoscut în spaţiul literaturii italiene. Apariţia acestui roman avea să îl plaseze în preferinţele publicului cititor, iar ecranizarea romanului în 2017 sub genericul La tenerezza, de către regizorul Gianni Amelio, avea să îi aducă recunoaşterea internaţională. Acordarea Premiului Stresa, în 2015, alături de alte distincţii naţionale şi internaţionale vor conta în crearea imaginii publice de reper în literatura italiană actuală. Volumele pe care le va publica după acest bestseller, Tristeţea are somnul uşor, în 2016 (distins cu Premiul „Citta di Como”), Mâine poate voi rămâne, în 2017 (pentru care a primit Premiul „Selezione Bancarella”), şi Un băiat obişnuit, în 2018 (premiat cu „Giancarlo Siani”), îi vor consolida această receptare internaţională.

Romanul Tentaţia de a fi fericit este un exerciţiu reuşit de retrospectivă a unui destin prin prisma reamintirii, în intenţia de a atinge acea stare numită fericire. Spectrul autoironiei, comentariile acide la adresa slăbiciunilor senectuţii vor crea o interesantă accedere la înţelesurile hedonismului. Nu este hedonismul care caută plăcerea şi fericirea şi care vrea să evite suferinţele. Protagonistul Cesare Annunziata trăieşte încă o dată, prin reactivarea memoriei afective, suferinţele de altădată. Retrăirea prin amintire dilată timpul şi senzaţia, găsind astfel plăcerea vieţii. Însumate, experienţele astfel trăite conduc la ideea de fericire tardivă, ultima înainte de a muri.

Lorenzo Marone este mai aproape de concepţia lui Epicur, care identifica plăcerea cu liniştea, cel care susţinea că plăcerile cele mai mari sunt cele mai simple şi pleda pentru o viaţă moderată trăită alături de prieteni. Protagonistul romanului caută prietenii mai vechi şi mai noi, fiecare portret reconfigurat din perspectiva reamintirii contribuind la galeria sentimentală a celui ce, conştient fiind de atingerea punctului terminus al existenţei pământene, doreşte reactivarea registrului pozitiv pentru a trece senin în moarte. Între tentaţia izolării în propriul trecut şi tentaţia de a fi fericit, Cesare Annunziata optează pentru spectrul liniştitor al fericirii ultime. Conversând cu tăcerile şi amintirile, eroul găseşte drumul spre înţelegerea aspectelor de viaţă pe care nu le acceptase până atunci: viaţa de homosexual a fiului său, adulterul fiicei în căutarea unei vieţi compensatorii în locul platitudinii unei căsnicii consumate în ignorarea partenerului, compania unei prostituate pentru a atenua clipele de singurătate. Iniţial, Cesare pare adeptul hedonismului în accepţiunea lui Aristip din Cirene (cel ce punea accent pe plăcerile senzuale). Cu cât acţiunea se conturează ca o retrospectivă pentru a i se conferi o altă trăire, cea fericită, înţelegem că plăcerile senzuale sunt doar pretextul înţelegerii universului afectiv al personajelor care marchează etapele din viaţa sa.

Este un roman cu personaje prea puţin conturate, dar care au rolul de a crea atmosfera naraţiunii. Atmosfera are ca obiect spectacolul lumii – lumea evocată în roman. Ca tehnică, Lorenzo Marone reuşeşte integrarea personajelor în acest spectacol al reamintirii. Schimbă la răstimpuri perspectiva de la planul general (macro-lumea oraşului) la cel particular (micro-lumea reprezentată de propriile amintiri). Spectacolul creat astfel produce efecte în procesul de (re)constituire a lumii şi receptarea textului nu reţine acţiunile concrete, ci numai detaliile semnificative care umplu spaţiile cu amintiri. Timpul naraţiunii este un prezent, prezentul ca timp al receptării acţiunii, în care protagonist este Cesare, şi un timp prezent al amintirii ca microunitate. Este, în esenţă, o lume de atmosferă, atmosfera fiind esenţa acţiunii.

Lorenzo Marone transpune într-un context lingvistic ceea ce a fost predominant în context situaţional. Cesare păstrează o atitudine cvasi-detaşată, cu toate că registrul amintirii pare să îl ancoreze în trecut. Este gazda acestui discurs între actualitate şi actualitatea amintirii. Este spectacolul amintirii cu evident rol de a formula o concluzie la ieşirea din „scenă”. Atmosfera referenţială creată de imagini concrete este asociată cu „imagini” abstracte pentru generarea atmosferei de limbaj. Atmosfera în planul conţinutului este completată de atmosfera generată de planul expresiei. Grila de receptare este dominată de atmosferă şi nu de acţiune sau profilul psihologic al personajelor.

Cesare Annunziata excelează în observarea realităţii. Filtrarea ei prin spectrul autoironiei este doar un pretext pentru a trăi fiecare clipă prin experienţele povestite şi pentru a constata cât de liniştită este viaţa sa în comparaţie cu a celorlalţi. Acest exerciţiu este, în esenţă, o imagine a unui sentiment neliniştitor: teama de singurătate. De aceea, umple timpul cu amintiri: „Uneori, noaptea mă trezesc brusc şi am senzaţia că mai este alături de mine (soţia bolnavă, n.n.) şi atunci îi şoptesc peretelui rece ce ar fi trebuit să-i spun ei: Nu eşti singură, eu sunt aici” (p. 29). Pentru a se implica în acest mod de a trăi prezentul, Cesare îşi asumă rolul de transformist: „Un transformist e unul priceput în travestiri. Un cameleon” (p. 34). El nu priveşte viaţa „prin vizor”, nu o spionează, ci se implică în vâltoarea discuţiilor tensionale. Este ceea ce dă şi tensiunea discursului narativ şi asigură fluiditatea narativităţii. Este o succesiune de prim-planuri şi travellinguri, evitând astfel stereotipiile şi monotonia rememorării. Lorenzo Marone reuşeşte în construcţia romanului să creeze nu personaje, ci poveşti ale acestora, destine la limita normalităţii şi altele la limita absurdului, a crimei. Succesiunea şi mai ales alternanţa lor dau originalitate scrierii. Pentru a intra în rol, protagonistul adoră să îşi asume identităţi diferite pentru a recepta aceste poveşti. Astfel vrea să trăiască „într-o manieră fantezistă”. „Dacă vrei cu adevărat să trăieşti aici, nu face ca bunicul, învaţă trista şi disperata artă de a nu băga în seamă” (p. 203), îl sfătuieşte Cesare pe fiul Svevei. Acest sfat este motorul fericirii. Conştient că „şi disperarea are o limită” (p. 183), constată esenţialul existenţei: „problema e că, aproape întotdeauna, aşteptarea este mai lungă decât agonia” (p. 211).

Finalul romanului este surprinzător şi, dacă ar fi să stabilim un punct al interesului maxim produs de lectură, acesta s-ar fixa pe ultimele două pagini ale cărţii. Când întreaga existenţă a protagonistului pare importantă din perspectiva rememorării, finalul răstoarnă perspectiva: nu trecutul, aşa cum s-a derulat, este de reţinut dintr-o viaţă, ci acele imagini care au produs fericirea de-o clipă. Însumate la finalul existenţei, la limita dintre viaţă şi moarte (căci aşa poate fi denumită starea de anestezie totală pentru o operaţie pe cord), aceste frânturi de fericire definesc luminozitatea perspectivei rememorării şi conduc la „tentaţia de a fi fericit”. Este mesajul transmis cititorului înainte de a încheia această perspectivă rememorativă, nu întâmplător la senectute şi la graniţa dintre viaţă şi moarte. Este punctul de echilibru dintre cele două lumi, este sfatul dat celor ce rămân Dincoace pentru a avea acea lumină dorită la trecerea spre Dincolo: „Îmi place lumina cerului, după ce a dispărut soarele. (...) Îmi place demnitatea fiului care îşi sprijină bătrâna mamă în urma unui car funerar. (...) Îmi place cel care rămâne uimit în faţa stelelor. (...) Îmi place mirosul jăratecului şi zidurile care protejează iubirile de-o vară. (...) Îmi place cel ce ştie să se iubească (...)” (pp. 241-242). Iar fraza de final decodează înţelesul deplin al romanului, sub genericul dominat de ideea de tentaţie: „Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit”. Este o impresionantă lecţie de viaţă despre cum ar trebui să trăieşti pentru a resimţi fericirea fiecărei clipe.