Kazuo Ishiguro este unul dintre scriitorii japonezi care a reuşit, de la primele volume publicate, să obţină aprecieri remarcabile pentru universul narativ care evocă o Japonie sub semnul nostalgiei persuasivelor imagini, vector al reactivării amintirilor despre o lume fascinantă a simbolurilor specifice acestei ţări. Adept al reiterării vechilor teme, al mentalităţii tradiţionale nipone care extrapola respectarea unui univers marcat de inefabilul senzual şi de expresivul pictural al stampelor de altădată, Kazuo Ishiguro va introduce treptat noua atmosferă a modernismului vieţii dintr-o Japonie supusă transformărilor produse de cel de-al Doilea Război Mondial. După romanul Amintirea palidă a munţilor, o sensibilă poveste de viaţă a unei femei nipone care trăieşte sub influenţa vieţii londoneze, dar cu nostalgia ţării de origine, roman premiat şi tradus în treisprezece limbi, Kazuo Ishiguro publică un al doilea roman în 1986, Un artist al lumii trecătoare, ce se va dovedi, de asemenea, un roman de succes. Nominalizat la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award şi tradus în paisprezece limbi, romanul va conta mult în decernarea Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2017. În 1995, Kazuo Ishiguro a primit distincţia Officer of The British Empire for Services to Literature şi, în 1998, Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres din partea statului francez. Sunt doar câteva distincţii care certifică locul pe care îl ocupă Kazuo Ishiguro în literatura japoneză şi a lumii, alături de un alt nume remarcabil, Yasunari Kawabata.

Tehnica aşezării în oglindă a unei lumi sub aura esteticului şi a vechilor obiceiuri care glorificau rigorile unei lumi a gheişelor, a florilor de cireş, pe de o parte, şi a unei noi lumi ieşită de sub tăvălugul războiului, cu o nouă generaţie de tineri cu viziuni occidentale, pentru care istoria este doar istorie şi nu filonul continuităţii unei culturi majore, pe de altă parte, îi va asigura lui Kazuo Ishiguro spaţiul de desfăşurare al unei naraţiuni sub spectrul amintirii. Romanul Un artist al lumii trecătoare nu are un fir narativ care să întreţină atmosfera şi suspence-ul, are fragmente de amintiri, din care personajul principal, nu întâmplător pictor, încearcă să se salveze de tristeţe printr-un joc al reactivării acelor imagini care îi motivează schimbarea de paradigmă după cel de-Al Doilea Război Mondial. Esenţa conflictului constă tocmai în reactivarea amintirilor, necesară incursiune în trecut pentru a cunoaşte date despre viitoarea mireasă, fiica pictorului, pentru că numai prin cunoaşterea trecutului familiei tinerilor se putea fundamenta noua familie. Apare, astfel, tema principală a romanului, conflictul dintre generaţii abordat din mai multe perspective: conflictul dintre părinţi şi copii, copiii reproşându-le apartenenţa pe vremuri la o Japonie care s-a făcut vinovată de multe victime în cel de-Al doilea Război Mondial, conflictul dintre generaţia tânără şi cea a maturilor care nu uită inefabilul obiceiurilor tradiţionale ale unei Japonii aflată la crepuscul, conflictul între realismul vieţii actuale şi romantismul vieţii de altădată. Profesia protagonistului, pictura, este liantul între aceste lumi ce par antagonice, dar care, printr-un proces de convergenţă, folosit cu abilitate de scriitor, uneşte cele două lumi, transferându-le, pe principiul vaselor comunicante, detalii semnificative pentru profilul unei spiritualităţi amprentate de simbolurile artei japoneze.

Prozatorul atribuie naturii o nouă valenţă, arta devine o prelungire a naturii, arta se face natură, dă viaţă formelor naturii. Este „vitalism”, arta ar fi „o viclenie a naturii, un instrument prin care natura e în căutarea expresiei” (Mikel Dufrenne, Phénomenologie de l ‘expérience esthétique, Paris, 1953, p. 630).

Titlul cărţii apare înspre final în mijlocul unei discuţii între Ono şi maestrul său despre ideile lui Mori-San referitoare la ce trebuie un artist să picteze: frumuseţea ascunsă sub perdeaua nopţii, frumuseţea lucrurilor care se pierd la apariţia zorilor de zi şi, mai ales, să nu se implice în tăvălugul socialului sau politicului circumstanţial, cu atât mai mult, să nu folosească temele cotidianului social în picturile sale

„Am învăţat multe lucruri în toţi aceşti ani. Am învăţat multe contemplând lumea plăcerii, am învăţat să-i surprind frumuseţea fragilă, dar acum simt că este timpul să mă îndrept spre alte lucruri. Sensei, cred că în vremuri tulburi ca ale noastre artiştii trebuie să înveţe să aprecieze mai degrabă lucrurile palpabile decât acele lucruri încântătoare care dispar în lumina dimineţii. Artiştii nu trebuie să rămână la nesfârşit într-o lume închisă, decadentă. Sensei, conştiinţa mea îmi spune să nu mai rămân veşnic un artist al lumii trecătoare.”

Artistul lumii trecătoare este însă obligat să-şi trăiască existenţa într-un spaţiu cu reverberaţii ale amintirilor şi, pentru a se salva de la însingurare, se refugiază în „inima casei, camera de primire: camera pentru oaspeţi, cu o atmosferă solemnă, în care copiii nu erau primiţi până la vârsta de doisprezece ani… încăperea era luminată de o singură lumânare înaltă, aşezată pe podea, în mijloc. În interiorul cercului de lumină pe care îl arunca, tatăl meu stătea cu picioarele încrucişate pe tatami, având în faţă o cutie de lemn – «caseta de afaceri»” (p. 49). Majusi a asistat neputincios la decizia tatălui de a-i arde picturile, nedorind ca el să devină un pictor profesionist. Însă asta nu a făcut decât să-i stârnească ambiţia.

Dilemele vieţii trăite între rigorile familiei tradiţionale şi libertatea creaţiei îl vor marca în toate circumstanţele. Romanul nu are o poveste, el se construieşte pe măsură ce amintirile sunt revitalizate de câte un element marcat simbolic şi care poate să recreeze un univers al emoţiilor unui timp. Fiica cea mică a lui Ono, dorind să-şi găsească un soţ, va cataliza registrul amintirilor şi îl va determina pe tatăl său să obţină informaţii bune despre familia lor. Pictorul se va adresa vechilor săi elevi şi cunoştinţelor pentru a le obţine, iar dialogurile avute cu aceştia vor pune în antiteză imaginile şi convingerile pictorului cu ale lumii nipone actuale. Nucleul generator de controverse va fi dialogul despre magia vechilor cartiere de plăceri, unde punerea în scenă a iluziilor era o binecuvântare pentru evoluţia unui artist.

Kazuo Ishiguro se dovedeşte şi un artist al scenelor tandre, evocate cu duioşie şi departe de inflexiuni senzuale, conturând astfel o atmosferă a iubirilor profunde într-un peisaj romantic. Nu vulgaritate, ci frumuseţi fragile asemenea florilor de cireş. O lume ce a apus şi care îşi trimite ecouri în Japonia postbelică, a militarizării şi acutizării sentimentului de trăire frustă, departe de ritualul estetic al ceremoniei ceaiului sau a gesturilor gheişelor, sau a reflexelor colorate ale lampioanelor ce marcau drumul spre senzualitate.

Pictorul, artist al lumii trecătoare şi artist militant al propagandei expansioniste, se va simţi repudiat de noua generaţie şi va trăi acutizat prăpastia dintre crezul său artistic şi rigorile schimbării paradigmei sociale. Va domina sentimentul călătoriei în recuperarea biografiei sale, a identităţii în timpuri istorice diferite. Kazuo Ishiguro rămâne, în conştiinţa lectorului, scriitorul rafinat, care, cu eleganţă, evocă o lume pe cale de dispariţie şi din care răzbat ecourile unor ritualuri estetice transpuse pe pânzele pictorilor, consideraţi artişti ai lumii trecătoare.

Premiul Nobel pentru Literatură pe care îl primeşte Kazuo Ishiguro în anul 2017 este certificarea acestui dar pe care scriitorul japonez îl face lumii prin recuperarea identităţii acelei Japonii mitice. Iar cuvintele bătrânului pictor pot fi un motto al crezului artistic al scriitorului: „Sensei, conştiinţa mea îmi spune să nu mai rămân veşnic un artist al lumii trecătoare”. Romanul acesta e o provocare pentru destinul său literar, o anticipare a viitoarelor sale creaţii literare aşteptate de cititorii dornici de recuperarea acelor stampe japoneze, din care se detaşează imagini simbol ale nostalgiei pentru frumuseţea trecătoare a acestei lumi asemeni frumuseţii florii de cireş.