La mijlocul lunii noiembrie 2019, la Librăria Humanitas din Bucureşti, a fost lansat romanul Tot binele şi tot răul, în prezenţa autoarei Care Santos. Cunoscută deja publicului autohton prin romanele traduse în limba română, Care Santos a mărturisit că în scrierea volumelor sale are în atenţie două spaţii culturale pe care le cunoaşte, adaptându-şi personajele şi atmosfera romanescă la particularităţile culturilor acestor ţări. Reputată ca ziaristă prin contribuţiile la Diari de Barcelona şi la cotidianele ABC şi El Mundo, Care Santos şi-a dezvoltat pasiunea pentru scris de la şase ani şi va face din scris o profesie, din care îşi va susţine existenţa, ceea ce este o performanţă în orice mediu cultural. Scrie şi critică literară la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole „La Tormenta en un Vaso”. Notorietatea sa a crescut şi graţie calităţii de fondatoare a Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli. Cele mai cunoscute volume ale sale au fost Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, roman), El dueńo de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman). Succesul editorial îl înregistrează prin romanele Poftă de ciocolată (Desig de xocolata; Humanitas Fiction, 2016), recompensat cu Premiul Ramon Llull, şi, în 2015, prin romanul Diamant blau. Bestsellerul Jumătate de viaţă (Media vida; Humanitas Fiction, 2018) a fost distins cu Premiul Nadal. Opera sa este tradusă în peste 20 de ţări.

Romanul Tot binele şi tot răul a fost în atenţia publicului din România din cel puţin două considerente: scrierile anterioare fuseseră traduse în limba română şi publicul aştepta noi creaţii literare ale autoarei cu al cărei stil narativ se familiarizase, dar şi pentru că acţiunea noului roman se desfăşoară în mare parte pe Aeroportul Henri Coandă din Bucureşti. Evidente aşteptări în procesul de identificare a unor personaje, spaţii culturale şi detalii de mentalitate populară. Surprinzător este tocmai titlul romanului, care face trimitere la concepţia filozofică a maniheismului, dar şi la simbolistica unui talisman cu multiple semnificaţii în cultura populară românească, mărţişorul. Liantul dintre cele două formule filozofice, una antică, alta populară, este dualitatea. Autoarea duce însă la extremă cele două concepte, binele şi răul, şi caută soluţii de armonizare sau cel puţin de atenuare a discrepanţelor dintre cele două reacţii cu evidente reverberaţii emoţionale.

În viziunea maniheistă, omul este privit ca un nesfârşit câmp de luptă al principiului dualităţii. Partea binelui este reprezentată de suflet, format din lumină, partea negativă este apanajul trupului, compus din pământ negru. Sufletul nu poate fi corupt, susţine această concepţie, el defineşte persoana. Filozoful persan Mani propovăduia că, încă de la începuturile creaţiei, au coexistat două naturi opuse: întunericul şi lumina. Pacea şi liniştea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări.În aceeaşi cheie de decodare trebuie înţeleasă şi simbolistica mărţişorului din spaţiul românesc: şnurul roşu simbolizează viaţa, speranţa, şnurul alb (sau negru), întunericul, moartea, forţa răului.

Din lupta contrariilor rezultă bucuria clipei, triumful vieţii, trecerea ireversibilă a vieţii care este atenuată ca trăire prin lumina clipei ce domină întunericul îndoielii, al tristeţii. Este esenţa romanului Tot binele şi tot răul, prin care protagonista exprimă intensitatea trăirii unui moment al vieţii: tentaţia de a consuma clipa sub imperiul plăcerilor de o noapte, ca o compensaţie la rutina căsătoriei şi în pofida iubirii sincere pe care o poartă celui de al doilea soţ al său, şi tragedia generată de gestul suicidar al fiului său, victimă a unui abuz sexual. Totul se derulează la extremă. De aceea şi titlul cuprinde repetitiv cuvântul „tot”, ca o capcană a existenţei din care nu mai poţi ieşi. În acest aparent hăţiş, Reina Gene analizează comportamentul candidaţilor la funcţii de conducere, iar concluziile sale determină destinul acestora. Firesc, la extremă, ea nu poate analiza comportamentul fiului său aflat la vârsta adolescenţei şi supus unui abuz sexual, nu receptează semnalele de disperare ale acestuia, nici atitudinea de claustrare şi inhibare în faţa vieţii. Va fi captată doar de propria sa existenţă, de tentaţia de a ieşi de sub imperiul rutinei unei iubiri devotate, iar viaţa sa personală va pendula între bine şi rău, între pasiunea carnală cu amantul din Bucureşti, Tom, şi iubirea intensă pentru Sam, cel de-al doilea soţ al său. Ca mediană a reacţiilor sale sentimentale este atitudinea lui Felix, primul soţ, de care s-a despărţit până la naşterea fiului său, Albert Gama. Şi, pentru ca tema romanului să fie susţinută intens de dualitate, paternitatea fiului este disputată între cei doi soţi: Felix îl recunoaşte ca fiu, conceperea lui fiind în timpul căsătoriei, Sam este adevăratul tată conform testului ADN. Băiatul va afla adevărul şi acesta va avea un efect nefast asupra lui. Cauza gestului suicidar va fi comentată tot din două perspective: indecizia apartenenţei parentale şi abuzul sexual, ca şi abandonul sentimental din partea directoarei de curs de cinematografie. Pentru că totul este în esenţă o pendulare între bine şi rău, între speranţă şi dezamăgire, între viaţă şi moarte, între identificare şi lipsa identităţii.

Din acest nucleu de relaţii şi complicaţii pare a se contura naraţiunea marcată de nuanţe emoţionale în tuşă groasă. Totul se desfăşoară în două registre contextuale: un registru real, o iarnă cu viscol şi ger şi o protagonistă blocată în aeroportul românesc (de decodat în cheia maniheistă în regim de negativitate) şi un regim al activării amintirilor care au condus la atitudinea conjugală, totdeauna duală, fie din cauza indiferenţei primului soţ, fie din cauza tentaţiei de a schimba uneori rutina unei iubiri devotate.

Tragismul eroinei decurge din dualitatea capacităţilor sale senzoriale şi intelective: poate evalua străinii, niciodată familia. Când formula definitorie este tot binele şi tot răul, se caută zona de demarcaţie a celor două universuri emoţionale, între bine şi rău, sau cum poate fi evitat răul ce pare iminent. Tentativa de sinucidere a tânărului Albert este mediana între cele două universuri, este gestul care poate fi decisiv sau poate genera, prin eşec, un întreg lanţ de reflecţii benefice pentru toate personajele naraţiunii. Subiectivitatea este la graniţa dintre bine şi rău, iar pendularea între cei doi poli generează antrenarea atmosferei narative.

„Ar fi bine să putem seta emoţiile în consum redus cu aceeaşi uşurinţă cu care setăm telefoanele. Tristeţe, nelinişte, vinovăţie, durere, disperare, neconsolare, totul în consum redus, cât timp e nevoie” (p. 122). Este propunerea Reinei pentru gestionarea eficientă a registrului rememorativ. Autoarea identifică şi o oră la graniţa dintre lumină şi întuneric, dintre vis şi realitate, tristeţe şi speranţă: „Cinci este turnanta magică a trecerii de la zori la dimineaţă. Dispare dramatismul orelor improprii şi soseşte bucuria lumii gata de inaugurare, iluzia că vom reuşi totul” (p.142).

„Emoţia este singurul lucru care rămâne constant în toate vremurile“ – acesta este leitmotivul declaraţiilor de presă ale scriitoarei Care Santos făcute cu ocazia lansării romanelor sale în România. Este şi esenţa concepţiei sale despre nucleul iradiant al naraţiunii. „Când scriu, mă umplu de emoţia fiecărui personaj dintr-o carte. Nu aş putea să le povestesc altfel. Sunt, câte puţin, fiecare dintre personaje şi ei sunt câte puţin din mine. Asta este munca mea: să înţeleg emoţiile pe care le povestesc” (https://anamariaonisei.ro/interviu-cu-scriitoarea-care-santos-emotia-este-singurul-lucru-care-ramane-constant-in-toate-vremurile/).

Jean Ricardou amintea despre trecerea evidentă în noul roman de la scriitura unei aventuri la aventura unei scriituri. Noul teritoriu romanesc, conştientul şi inconştientul, este nuanţat cu digresiuni care fac receptarea cu tentaţia autoidentificării. Memoria involuntară este axa întregului corpus narativ, autoarea reuşind să alterneze planurile amintirii, din timpuri diferite, spaţii diferite, personaje-cheie diferite. Fluxul conştiinţei, ca şi introspecţia şi monologul interior, plasează romanul în zona romanelor psihologice, adăugând poveştii-cadru a familiei Reinei povestea de viaţă a lui Ulf Everink, posibilul candidat la postul pentru care Reina face evaluarea concurenţilor. Tehnica mise en abyme este tehnica de a problematiza raportul realitate-reprezentare în ficţiune şi problematica „realităţii ficţionale”. Punctul de convergenţă a planurilor temporale este mama Reinei, cea care deţine secretul relaţiei dintre soţul său şi scriitoarea Ilda Moreu, un alt episod la graniţa dintre tot binele şi tot răul, despre care însă nu ni se mai dau detalii, rămânând totul în zona misterului generator de emoţii.

Romanul Carei Santos a fost aşteptat de publicul cititor din România şi nu a dezamăgit. Este scriitoarea consecventă cu stilul care o personalizează şi care i-a generat notorietate, este tipul de roman aparent lejer, cu un final deschis reflecţiilor pe tema dualităţii.