Romanul lui Robert Seethaler O viaţă de om (2015) a fost apreciat de critica internaţională, fiind nominalizat la Man Booker International Prize în 2016 şi International Dublin Literary Award în 2017. Scriitorul austriac, scenarist şi actor cunoscut prin rolurile din serialul Ein starkes Team şi din filmul Tinereţe, în regia lui Paolo Sorrentino, îşi exersează exemplar cele trei ipostaze, într-o poveste de viaţă remarcabilă prin profunzimea sentimentelor pe care le configurează într-un parcurs existenţial marcat de întâmplări la limita disperării. Paradoxul rezolvării acestor nuclee narative, din care se compune viaţa protagonistului, este că de fiecare dată acesta găseşte rezolvarea nu în lupta cu viaţa, nici în resemnarea în faţa ei, ci printr-o serenitate pornită din convingerea că ridicând privirea spre cer, contemplându-l, viaţa va merge mai departe.

Robert Seethaler scrie un roman circular, care începe cu scena în care Andreas Egger îl duce în spate pe Hannes Coarne, rănit şi în pragul morţii, şi se termină cu scena înmormântării acestuia, mort îngheţat şi cu trupul sfârtecat. Sunt pasaje cu un potenţial simbolic semnificativ, care dau şi echilibrul digresiunilor ulterioare. Şi tot din prima secvenţă se distinge fraza-motto a romanului, când Hannes se desprinde şi fuge, Egger îi spune: „Stai pe loc, de moarte nu a scăpat nimeni pân-acum!”. Coroborând această imagine cu aceea generată de cuvintele din chiar începutul romanului („Din moarte nu se naşte nimic.”) rezultă un spectru posibil de interpretat: viaţa sub semnul lui Thanatos, ignorându-l pe Thanatos prin speranţa oferită de albastrul cerului pe care se proiectează imaginea muntelui. Şi se ajunge, astfel, la al doilea reper de interpretare a romanului, muntele şi semnificaţiile lui în viaţa protagonistului: de la urcuşul cu greutate a pârtiilor spre vârf, în anii copilăriei şi adolescenţei, la descoperirea frumuseţii muntelui unde va face o pârtie de flăcări, ca imagine simbol, în clipa în care o va cere de soţie pe Marie şi până la bucuria descoperită în ipostaza de ghid al turiştilor pe muntele înnobilat de teleferic. Şi poate, până la finalul romanului, când se retrage tot în munte, pentru a muri ca un pustnic.

O viaţă de om este cel mai potrivit titlu pentru romanul care nu are tensiunea discursului probată de incisivitatea scenelor şi nici de profiluri psihologice de reţinut. Este o derulare firească a poveştii de viaţă, în care detaliul este important. Descrierile de natură sunt paragrafe lirice de o sensibilitate aparte: „pe o pajişte proaspăt cosită, se culca pe spate şi privea cerul înstelat. Atunci se gândea la viitor, pe care-l vedea întinzându-i-se nesfârşit în faţă tocmai pentru că n-aştepta nimic de la el. Uneori, când stătea culcat aşa destul de mult timp, avea senzaţia că pământul de sub el se înalţă şi coboară cât se poate de lin, iar în acele clipe ştia că munţii respiră” (p. 32). Pasajul este şi nucleul iradiant al simbolisticii muntelui: este cel ce schimbă viaţa oamenilor oferindu-le posibilitatea de a trăi fericiţi în natură sau a lucra muntele altfel decât sub greutatea poverilor cărate cu spatele pe potecile ce parcă se pierd în orizont. Muntele jalonează anotimpurile şi vieţile oamenilor. Este un axis mundi respectat pentru veşnicia lui, aşa cum şi bărbatul trebuie respectat pentru viaţa sa: „Unui bărbat poţi să-i cumperi orele, poţi să-i furi zilele sau să-i jefuieşti toată viaţa. Dar nimeni nu poate să-i ia o clipă unui bărbat, nici măcar una singură” (p. 52). Bărbatul este stăpânul propriei vieţi şi nicio pasiune nu îi poate consuma o clipă de viaţă fără consimţământul său. Pentru a se proteja, bărbatul alege pactul cu muntele, este singurul care îi poate stăvili lăuntrul măcinat de dramele cotidiene. Muntele este o eliberare, o deschidere de orizont.

Robert Seethaler este un maestru al descrierilor de natură, ştie să creeze atmosfera, descrierea spaţiului care pare să înghită imaginea personajelor. Cea care domină este Natura, nu acţiunea. Şi totuşi, totul este uman, povestea de viaţă a lui Egger animă spaţiul.

O viaţă de om pare a se încadra în creaţia literară de atmosferă care impune întotdeauna „o conştiinţă care reflectă”, un agent uman marcat în suprafaţa textului. Acest agent receptează obiectele naturii printr-o atitudine în care se regăseşte şi receptorul textului, lectorul, agentul este un mediator între lumea reală şi cea de atmosferă.

În prima parte a romanului, atmosfera este disforică, în care se derulează scene tragice, iar sentimentul este de constrângere într-o lume a greutăţilor vieţii prin care personajele trec marcate de dramatismul luptei pentru supravieţuire. Textul de atmosferă are şi indici, mărci prin care se face legătura cu un univers circumscris spaţio-temporal şi, mai ales, afectiv (disforic în prima parte, având punct culminant al acesteia nunta cu făclii pe munte, şi euforic în a doua parte, când muntele este descoperit în frumuseţea lui de către turiştii conduşi de Egger, în calitate de ghid, nu orice ghid care îşi iubeşte meseria, ci unul care a simţit respiraţia muntelui, viaţa care îl animă).

Atmosfera este lumea intermediară între destin, o viaţă de om, şi o lume recognoscibilă, cu care lectorul se poate identifica. „Lumea textelor de atmosferă nu este deci descrisă, ci aproximată. Caracteristica sa de lume posibilă, «subiectivă», alternativă celei reale, dar, în acelaşi timp, aflată în strânsă dependenţă de aceasta din urmă, la care receptorul este «ameninţat» în permanenţă să rămână, este puternic marcată în structura de suprafaţă a discursului şi imediat sesizată la lectură”. Consideraţiile Marianei Neţ (O poetică a atmosferei, Editura Univers, 1989, pp. 23-24) pot fi o succintă caracterizare a scriiturii de atmosferă despre viaţa caducă, dar trăită în exemplaritate de Andreas Egger.

Lumea de atmosferă are două ritmuri: rapid până la carusel sau încetinit până la imobilitatea tabloului. Iar tehnica de a reda o lume imuabilă este cea a cunoscutului procedeu racursi, folosit tocmai pentru a anula graniţele spaţiului şi a acorda nota de intensitate temporalităţii.

Romanul O viaţă de om are şi nota distinctivă a solitudinii, iar secvenţele existenţiale invocate experimentează izolarea. Liantul cu pământul pentru iubitorii muntelui este atât de intens, încât, în clipa desprinderii din lume pentru a călători în alte lumi, singura dorinţă e de a înflori pământul din trupul trecut în mormânt: „Îngropaţi-mi braţul în natură! Poate o creşte un coacăz din el ” (p. 57).

Pentru a descrie un alt mod de trăire a vieţii tot sub spectrul lui Thanatos, Robert Seethaler transferă acţiunea în lagărul de război, iar cuvântul-cheie este tot moartea: „Moartea făcea parte din viaţă ca mucegaiul din pâine. Moartea era febra. Era foamea. Era o crăpătură în peretele barăcii prin care şuiera vântul iernii ” (p. 97). Iar un bătrân, apariţie meteorică, vrea să moară, dar clipa Marii Treceri nu vine: după moartea fiilor săi în război îşi dorise moartea prin spânzurare, dar sfoara cedase. „De atunci bătrânul ţăran îşi petrecea timpul jinduind după moarte” (p. 97).

În muntele liant între o lume recognoscibilă şi lumea interioară a personajelor care se luptă pentru a trăi, chiar sub spectrul lui Thanatos, rămâne emblematic strigătul lui Andreas:„N-o să-ţi vină să crezi, Marie! Toată viaţa asta lungă, o viaţă de om!”.

În Jurnalul său, Kafka îşi scrie convingerea că oamenii nu au altă alegere decât să caute Pământul Făgăduinţei în Canaan sau în lumea cealaltă, care este deşertul, „căci, nu există o a treia lume pentru oameni”. Referirea era la experienţa literară şi la experienţa religioasă. Extrapolând termenii, cele două lumi posibile, din perspectiva lui Robert Seethaler în romanul O viaţă de om, sunt lumea interioară, în care protagonistul îşi asumă deşertul cotidian al vieţii, şi Pământul Făgăduinţei, muntele şi privirea dincolo de el. Muntele semnifică exterioritatea, curgerea exteriorităţii eterne. Şi totuşi, muntele este analog al lumii reale.

O viaţă de om este un roman de atmosferă, o naraţiune neostentativă, de un lirism liniştitor pentru o conciliere afectivă cu povara muntelui, văzut ca drum al destinului, singura experienţă existenţială.