Michael Ondaatje, poet, prozator, eseist, născut în Sri Lanka şi stabilit în Canada, este cunoscut în special pentru romanul Pacientul englez, pentru care a primit Booker Prize şi Golden Man Booker Prize. Romanul a fost ecranizat în 1997, în regia lui Anthony Minghella, şi a fost distins cu 7 premii Oscar, inclusiv pentru „cel mai bun film”. Cele şapte romane ale sale, volumul de memorii Running in the Family şi volumele de poezii ar fi trebuit să îl facă mult mai cunoscut. Este însă efectul de impact mediatic major căruia i se datorează imaginea de scriitor printr-o singură scriere, romanul Pacientul englez. Este un argument în plus pentru a-l descoperi pe romancierul Ondaatje şi prin recenta traducere în limba română a romanului Lumina de veghe.

Povestea celor doi copii lăsaţi de părinţii lor în grija unui personaj straniu este cadrul narativ ce dezvoltă o incursiune în tribulaţiile interioare ale personajelor în căutarea identităţii şi descoperirea secretelor unei familii implicate în serviciile secrete ale Marii Britanii. „Ne ordonăm viaţa cu ajutorul unor poveşti care abia se susţin. De parcă ne-am fi rătăcit într-un peisaj derutant, adunând ce era invizibil şi nerostit – Rachel Piţigoiul şi eu, Peticel – şi punându-le pe toate cap la cap, ca să supravieţuim, incompleţi, la fel ca măzărichea de mare pe plajele minate din timpul războiului” (pp. 311-312). Este fraza de referinţă a decodării enigmelor acestor destine, iar plasarea ei la finalul romanului asigură un crescendo scontat de autor pentru susţinerea tensiunii discursului.

Nathaniel îşi doreşte să afle misterul plecării părinţilor săi, apoi al reîntoarcerii mamei, Rose, într-un moment crucial pentru el şi sora sa, deconspirarea locului unde se aflau şi atentatul asupra lor, identităţile mamei în serviciile secrete. În aceste demersuri alternează vocile narative şi vârstele celor doi fraţi, oferind o perspectivă polifonică a discursului.

Lumina de veghe este un roman al căutării de sine, al reinventării identităţii furate, iar absenţa mamei, spion de război, va fi nucleul povestirii. Dubla perspectivă narativă, a copilului şi a adultului, va oferi planuri distincte de evoluţie a tramei, care se vor completa în ideea întregirii istoriei personale a protagoniştilor, unii doritori de a-şi ascunde identitatea, alţii în căutarea dovezilor pentru restabilirea unor adevăruri din destinul lor care au şi generat tragediile cauzate de acţiunile părinţilor, spioni de război. „Am o fotografie cu mama în care abia dacă i se disting trăsăturile. O recunosc după atitudine, după o anumită postură a braţelor şi picioarelor, deşi a fost făcută înainte ca eu să mă nasc. (…) Am găsit-o mulţi ani mai târziu în dormitorul de oaspeţi, printre puţinele lucruri pe care hotărâse să nu le arunce. O am şi acum. Această persoană aproape anonimă, într-un echilibru precar, ce se străduieşte să rămână în siguranţă. Deja incognito” (p. 25). Imaginea însumează indicii de identificare a unei persoane care are în sine apetenţa pentru mister.

Vectorul naraţiunii este imperativul reconstituirii trecutului nu pentru a-l retrăi, ci pentru a asista rememorativ la derularea lui încă o dată, ca o terapie de vindecare a suferinţelor din acea perioadă şi cu ţinta clară de luminare a trecutului: „Te întorci la vremurile acelea de demult înarmat cu prezentul şi, indiferent cât de întunecată era lumea aceea, nu te laşi până nu o luminezi. Îţi iei sinele de adult cu tine. Asta nu înseamnă că retrăieşti ce a fost, ci că asişti încă o dată la ce a fost” (p.133).

Nathaniel află detalii din viaţa mamei sale, secvenţe din viaţa tatălui său şi, mai ales, povestea de dragoste dintre mama sa şi Marshal Felon: „Atâtea crâmpeie de amintire fără etichetă” (p. 200). Iar personajele urmărite în destinul lor reconstituit corespund unui profil, al omului care „trăieşte în mai multe locuri şi moare peste tot” (p. 201).

Lumina de veghe, care dă şi titlul cărţii, este un reper pentru firul narativ: navigarea în noapte, pe apele întunecate şi liniştite ale fluviului până în inima Londrei, dar şi amintirile care nu pot fi localizate, iar demersul de reconstituire a hărţii destinului aruncă o lumină de veghe peste crâmpeie de amintire, din care naratorul încearcă să lege trecutul nu de prezent, ci de viitor. Această lumină de veghe este indice de identificare, nu de iluminare. Iar demersul său poliţienesc este de a lumina trecutul. Şi nu va reuşi, lăsând totul sub imperiul misterului, al jocului penumbrelor. Lumina de veghe, în mod metaforic, este chiar grija mamei sale, aflată sub acoperire, activând în serviciile secrete, şi care moare departe de soţ, de fiica Rachel, care o respinge, pentru că a abandonat-o, considerând mai importantă misiunea sa secretă decât viaţa de familie. Singura legătură cu familia este Nathaniel, cel ce reconstituie trecutul din experienţa proprie şi din documentele de arhivă. Marshal Felon este personalizarea jocului aşteptării pentru a-şi atinge scopul propus: „În râurile astea de la ţară importantă este arta convingerii – totul este un joc al aşteptării” (p. 233).

Michael Ondaatje ştie cum să creeze misterul, lasă jocul dezvăluirii detaliilor în penumbra incertitudinii şi conturează un final deschis. Dar, mai ales, deţine arta jocului cu spaţiile, are un mod aparte de a „umple” spaţiul: în camera goală doi tineri se iubesc, când naratorul focalizează lumina pe ei, spaţiul se umple, celelalte unghiuri sunt estompate, întunericul dispare. Noaptea, natura este iluminată de zgomote, fiecare vietate este identificată prin zgomotele pe care le face şi peisajul pare iluminat de lumina de veghe, cea care dă contur, dar nu identifică.

O altă modalitate de „umplere” a spaţiului este reconfigurarea lui prin intruziunea fenomenelor naturii (tunete, fulgere) sau prin plasarea unor actori-vectori cu evident rol de animare a spaţiului. Este cazul grădinii înconjurate de ziduri, spaţiul familial al soţilor Malakite.

Dar lumina produsă ca efect al explicitării detaliilor spaţiului este, cum am spus, una de veghe, care permite alternanţa între obiectivitatea observaţiei şi subiectivitatea filtrării efectelor luminii. În fapt, trimiterea este la funcţionarea codurilor sociale ale edificiului şi la traseul conversaţiei.

Coborârea în tenebrele trecutului ale memoriei este singura modalitate de descoperire de sine. Iar imaginile sunt cele ce prevalează în crearea misterului, textul subordonându-se imperativului imaginii. Finalul romanului este argumentul artei suspansului în proza lui Ondaatje: sunt reconstituite două poveşti de dragoste, a mamei sale cu Marshal Felon şi povestea sa de dragoste cu Agnes. O încrucişare de destine, o dublă descoperire care iluminează.

În acest timp al reconstituirii şi în acest spaţiu, fenomenul vibraţiei sensibile apare ca dublă extensiune: extensiune a obiectului vibrant şi extensiune a mediului în care acesta vibrează. Valul imaginilor este depăşit prin expansiunea câmpului în care ele se desfăşoară. Navigarea noaptea pe apele întunecate ale fluviului, imaginea celor două femei, Rose şi Agnes, în misiune sub acoperire, lumina de veghe care permite continuarea călătoriei sunt reperele acestui câmp dilatat, vibrant, în care sunt adunate toate celelalte imagini cu evident rol de identificare a unui timp trecut şi a unui spaţiu amprentat afectiv.

Romanul Lumina de veghe al lui Michael Ondaatje este un roman al imaginilor, un roman de atmosferă, o atmosferă de mister, un roman al jocului între a ascunde şi a dezvălui, un roman al reconstituirii eufemistice a realităţii.