James Salter (1925-2015) rămâne un scriitor american de referinţă în literatura secolului XX, apreciat pentru romanele sale cu un impact major la public şi prin scenariile originale ale unor filme devenite clasice, având ca protagonişti mari actori: Downhill Racer (1969, cu Robert Redford în rolul principal), Threshold (1981, cu Donald Sutherland) şi adaptări precum The Appointment (1969, cu Omar Sharif). Este deţinătorul multor distincţii literare, notabile fiind PEN Faulkner Award (1989), Rea Award for the Short Story (2010), Fitzgerald Award for Achievement in American Literature (2014).

Ultimul său roman, Tot ce este, apărut în 2013, a fost tradus în limba română de Radu Paraschivescu şi publicat la Editura Humanitas Fiction în 2019. Ar putea fi considerat, la o primă vedere, o scriere retrospectivă a ceea ce a însemnat experienţa de viaţă a unui om, o perspectivă rememorativă sub resimţirea acută a senectuţii. Elogiat pentru această scriere, James Salter rămâne o surpriză pentru metoda sa de a scrie impersonal producând emoţii tocmai prin această detaşare de atmosfera voit impregnată de emoţii şi senzualitate. Este conturarea unei geografii personale, o trecere prin viaţă până la jumătatea sa (şi nu întâmplător scriitorul lasă deschisă perspectiva celei de a doua părţi a vieţii), marcând scurgerea timpului. Pierde, totuşi, tensiunea trăirii clipelor de iubire prin rezumarea la iubirea carnală.

James Salter adoptă stilul inductor (conform teoriei lui Jean Ricardou): alăturând o calitate comună a două senzaţii, el le va releva esenţa comună reunindu-le, pentru a le retrage contingenţei timpului, într-o metaforă („Literatura: o critică”, în vol. Pentru o teorie a textului, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 135). Trimiterea explicită era la M. Proust şi la metafora structurală, la trecerea elementelor tradiţionale de expresie (metaforă, calambur) în factori de producere. De altfel, trecerea timpului, ca temă a romanului lui J. Salter, aminteşte de celebrul roman al lui M. Proust. Madlena, asociată cu un moment parizian, este, în cazul romanului lui Salter, marea, întinderea de apă care îl provoacă pe protagonistul poveştii de viaţă să îşi dorească o nouă experienţă sentimentală. Cele două senzaţii sunt „senzaţia de fericire”, cea dorită, şi senzaţia de însingurare, cea resimţită, ambele constituindu-se într-un impuls spre căutarea unei noi pasiuni.

Romanul este, în plan secund, un tablou al vieţii sociale, cu axare pe lumea editorilor de carte, cu personaje care îşi trăiesc drama personală, resimţind lipsa statorniciei sentimentului de iubire.

Phil Bowman are o poveste de viaţă în aparenţă banală, cu experienţe de cele mai multe ori erotice, lăsând impresia unui căutător al identităţii sale sub spectrul unor dorinţe de trăire numai a clipei de dragoste, senzual şi carnal. De fiecare dată se detaşează glacial, continuându-şi căutarea unui loc, ce nu semnifică spaţiul profesional sau geografic, ci numai un loc interior, al confortului sentimental. Câte un final de capitol pare uimitor, intenţia fiind vădită de catalizare a curiozităţii lectorului prin descrierea unor stări contradictorii: „Când îşi luară rămas-bun la gară, simţi că între ei avusese loc ceva definitiv. În ciuda nesiguranţei, avea încredere, o încredere care nu avea să dispară niciodată” (p. 52). Întâlnirea cu Vivien avea să fie într-adevăr o iubire, dar care se va încheia cu un divorţ şi cu dorinţa lui de a se regăsi prin noi şi noi experienţe erotice. Cu toate că sunt descrise multe poveşti de viaţă, sentimentul care marchează personajele este cel de izolare. Sora lui Vivien, mama sa alcoolică, tatăl ursuz – toţi încearcă să comunice, dar nu reuşesc să iasă din izolare. Sunt fragmente care nu se armonizează narativ, totul pare un tablou de familie, un puzzle care nu se formează. Toţi tind însă spre „senzaţia de fericire”. „Adio Virginiei, câmpiilor şi straniului sentiment de izolare. O ducea acasă pe Vivien – de fapt, nu asta făcea, ci un lucru care-i conferea senzaţia de fericire” (p. 89). Phil Bowman îşi doreşte această senzaţie de fericire, singura care îl salvează de la solitudine şi îi motivează căutarea unor noi experienţe sentimentale. Este o impresionantă naraţiune despre cum se poate trăi între izolare şi tentaţia fericirii. „M-ai trezit cu totul la viaţă” – îi scrisese Vivien lui Phil, viaţa însemnând trăirea senzuală a unor momente de iubire, eşuate într-o platitudine, care va avea ca finalitate divorţul. Viaţa invocată era, în esenţă, un mod de trăire incandescentă a clipei erotice. Şi totul se va sfârşi în singurătatea obişnuinţei în cuplu.

După divorţ, „trăia o perioadă de provizorat prin comparaţie cu restul vieţii lui (…). Când, în cele din urmă, o să apară casa potrivită, o s-o cumpere fără ezitare” (p. 172). Protagonistul îşi caută „casa”, locul, spaţiul interior, marcat de dorinţa de a se înţelege pe sine în urma experienţelor de viaţă. Căutarea, captarea prezentului, înseamnă, în fapt, „tot ce este”.

James Salter plasează, între descrierile cotidianului şi ale periplului prin viaţă al eroului său, pagini de mare sensibilitate. Descrierea bolii mamei lui Bowman, Beatrice, este un excelent exerciţiu narativ despre ruperea brutală de realitate cu o candoare emoţionantă, o părăsire parţială a imediatului în favoarea visării la un loc frumos, Rochester. „Tot ce este”, titlul romanului, poate semnifica tot ce viaţa îţi oferă în acea clipă de conştientizare a unui prezent ce se va consuma fulminant. Bowman are abilitatea de a nu pierde oportunităţile pentru clipe trăite plenar, sentimental şi senzual. Fiecare întâlnire, întâmplătoare sau provocată, evoluează spre o relaţie temporară. Experienţa vieţii sale va fi definită prin experienţa cumulată din aceste „întâmplări”. La baza lor stă dorinţa de a avea „tot ce este”. „Cred că se întâmplă ceea ce crezi c-o să se întâmple”, spune Beatrice, mama lui Phil. Încrederea în viaţă, indiferent de sinuozităţi, şi efortul de a găsi un flux emoţional între două personaje, ceea ce ar asigura statornicia sentimentelor şi a „senzaţiei de fericire”, par a fi cele două coordonate ale naraţiunii.

Romanul lui James Salter pare a fi romanul singurătăţii trecerii prin viaţă, şi totuşi, emană o vitalitate remarcabilă. În aceasta rezidă şi valoarea scrierii, nimic ostentativ, chiar trenant în prima parte a naraţiunii, după fiecare experienţă instalându-se o seninătate glacială. Imaginea-simbol pare a fi descrisă în următorul pasaj: „Bowman se trezi în lumina zorilor. Era o linişte stranie, valurile nu se mai spărgeau. O vână lungă şi verde se aşternuse peste mare. Pe fereastră se vedea un fluture gălbui care aştepta primăvara” (p. 196). Este sugerată speranţa în ieşirea din singurătate, având ca orizont imensitatea mării. Imaginea care a plăcut editorului român şi pe care a transpus-o pe coperta cărţii este cea care îl reprezintă pe protagonist intrând în mare. Este deschiderea spre acea speranţă invocată prin imaginea fluturelui pe fundalul mării, provocarea destinului fiind mult mai evidentă. Şi un detaliu semnificativ: viaţa are doar sensul spre devenire – „Era conştient de cât de ireal era totul, de bravada lui, dar stătea în chiloţi, noaptea, la marginea mării. Întoarcerea devenise imposibilă (s. n.)” (p. 194). Aşa era cu fiecare experienţă. Nu el se întorcea, el căuta un nou „val”, o nouă provocare. În faţa mării, dorinţa era de găsire a unei experienţe inedite.

Finalul romanului aminteşte de tehnica romanului circular, Phil îşi regăseşte colegul de cabină de pe vasul care se îndrepta spre Okinawa, scufundat de kamikaze. Îl credea înecat, dar imaginea de final se înscrie în ideea centrală a romanului: tot ce este poate avea speranţa într-un viitor optimist. Eroul îşi asumă singurătatea cu ferma convingere că viitorul îi va rezerva o nouă provocare, un nou „val” prin intermediul căruia va continua căutarea de sine, definirea spaţiului interior. Iar fiecare „val” semnifică o secvenţă a unui rit recurent de curăţare şi revigorare în tot ceea ce este.

Stilul rece al naraţiunii, arhitectura narativă care solicită răbdare din partea lectorului pentru a obţine logica asamblării secvenţelor – poveşti de viaţă, bogăţia cronicizării sociale (care susţine atmosfera narativă) – conferă calitatea epică a scriiturii. Salter scrie romanul Tot ce este pentru a defini două senzaţii, cea de fericire şi cea de însingurare, şi le va releva esenţa comună, iubirea asumată ca un rit recurent al purificării.