Scriitoarea Joan Silber este considerată o prezenţă prestigioasă în literatura americană, volumele publicate aducându-i distincţii remarcabile. Romanul Îmbunătăţire, apărut în 2017 şi tradus recent, în 2020, la Editura Polirom, a fost recompensat cu National Book Critics Circle Award in Fiction şi în 2018 cu PEN/ Faulkner Award for Fiction. Pentru întreaga sa activitate, Joan Silber a primit în 2018 PEN/ Malamud Award for Excellence in the Short Story.

Joan Silber scrie cu naturaleţe despre întâmplări cotidiene, despre vieţi ce par a fi la graniţa dintre fericirea clipei şi nefericirea unui destin neîmplinit prin dragoste. Ceea ce a atras atenţia criticii literare şi s-a constituit în argument al receptării romanului este acea calitate a scriiturii de folosire a mecanismelor simbolice ale naraţiunii, de ridicare a particularului la universal şi arhetipal, de transcendere a realităţii imediate spre supraindividual. Dar ceea ce trezeşte curiozitatea lecturii este tocmai această realitate imediată, punct de plecare al construcţiei simbolice.

Autoarea adoptă o tehnică expresionistă, spre a folosi un concept al lui Leo Gurko, prin care se facilitează trecerea de la nivelul impresionist al naraţiunii, la complexitatea ideatică, simbolică şi arhetipală. Este un termen utilizat în critica americană de Joseph Warren Beach care, în The Twentieth Century Novel. Studies in Technique, descrisese unele abordări care se opuneau simplei reprezentări naturaliste sau impresioniste, căutând esenţa, generalitatea simbolică, dimensiunea spirituală dincolo de obişnuinţele cotidiene. Una dintre tehnici este cea a tabloului mural, ce presupune reprezentări ale unor locuri, situaţii, nu în individualitatea lor, ci în generalitatea lor impersonală, în atmosfera şi „spiritul” locului. Reperul simbolic al nucleelor narative în cazul romanului Îmbunătăţire al scriitoarei Joan Silber este covorul turcesc, ansamblu de motive cu semnificaţii existenţiale.

În simbolismul islamic, covorul are o însemnătate aparte. „Este imaginea unei stări de existenţă sau, mai simplu, a existenţei ca atare; toate formele sau întâmplările sunt ţesute în acesta şi apar ca fiind unificate în aceeaşi continuitate. Însă, ceea ce uneşte cu adevărat covorul, mai exact urzeala, apare doar pe margini. Firele urzelii sunt precum Calităţile divine care susţin întreaga existenţă; a le scoate din covor înseamnă disoluţia tuturor formelor sale (Titus Burckhardt, Arta Islamului. Limbaj şi Semnificaţie). În aceeaşi manieră îşi construieşte şi Joan Silber naraţiunea romanului, formată din fire aparent independente, dar care, spre final, ca spre marginile unui covor persan, îşi dezvăluie conexiunile existenţiale, destinele personajelor constituindu-se în imagini simbolice ale acestui covor.

Arta nomadă are ceva nedefinit, care atrage ca un miraj şi, statornic precum întinderile cuprinse de orizont, preferă să se exprime pe sine în repetiţii simple sau alternative ale unor motive analoage de desen. Aceste repetiţii creează „urzeala” naraţiunii.

Kiki este o tânără americană nonconformistă, care se căsătoreşte cu un comerciant turc şi se stabileşte în Turcia. Se va adapta relativ repede la noua mentalitate şi la rigurosul comportament social, va accepta retragerea într-un sat izolat de lume, după ce afacerea soţului va da faliment, trăindu-şi viaţa după ritmurile rurale. Va reveni la New York pentru a-şi continua viaţa în singurătate, având susţinerea afectivă a nepoatei sale, ce se va regăsi oarecum în destinul său neîmplinit în dragoste. Când s-a despărţit de soţul său şi, mai apoi de o relaţie pasageră, a luat de fiecare dată unul sau mai multe covoare turceşti.

Le va vinde pentru a supravieţui, dar va opri unul: „Un covor din regiunea Kula, cu un model foarte complex şi frumos, cu albastru, bej şi cafeniu pe fundal auriu. Îmbunătăţea considerabil livingul Reynei. Nomazii – a trebui Kiki s-o lămurească (pe nepoata sa, n.n.) – inventaseră la un moment dat covoarele astea rezistente (...), pe care le cărau cu ei din loc în loc în locuinţele lor temporare ca să le aştearnă pe pământul tare când dormeau şi să dea oricărui cort un aer domestic” (p. 159). Aceste desene reprezentau, în esenţă, „capitolele” vieţii sale, pe care, cu înţelepciune şi răbdare, le va păstra în arhiva sa sentimentală, constituindu-şi „covorul” vieţii ei. Şi îl va lăsa moştenire nepoatei, ca experienţă de viaţă. Iar nepoata va reitera traiectul existenţial al mătuşii sale, cu iubiri neîmplinite, cu trăiri la limita riscului, dar cu un element esenţial în plus: Oliver, fiul ei, o raţiune de a continua viaţa dincolo de obstacolele imediate. Şi Reyna va avea respect pentru simbolistica desenului, dar nu în covorul turcesc, ci în tatuaj, o formă modernă de înscriere a elementelor simbolice. „Aveam tatuate o porumbiţă, o vrabie, un crin pătat şi o ramură cu frunze. Fiecare simboliza câte ceva. Porumbiţa urma să tranşeze o dispută cu tatăl lui Olivier, care nu era nici pe departe la fel de amabil ca Boyd, iubitul meu actual, vrabia era adevărata pasăre reprezentativă pentru New York, crinul pătat însemna îndrăzneala, după care mă dădeam în vânt când eram mai tânără, iar ramura era un măslin în cinstea lui Olivier. Pe vremuri încercam s-o conving pe Kiki că nu se deosebeau cu nimic de modelele de pe covoare” (p. 20). Două generaţii, două mentalităţi, două lumi diferite şi totuşi unite de acelaşi sentiment: ataşamentul faţă de familie.

Tentaţi de lectura acestor pagini despre cum se poate trăi la limita riscului de a fi singur într-o lume care se agită în jurul tău, dar unde nu-ţi găseşti locul din cauza unor rigori generate de mentalitatea căreia îi eşti tributară, am căutat să identificăm cuvântul-cheie, care se dovedeşte că dă şi titlul romanului. Acesta apare în „Partea a doua” a romanului şi este explicitat în context sugestiv: Darisse „avea propriile ritualuri. Se aşeza pe marginea patului, cu ochii închişi. Îşi imagina cum pereţii încăperii se transformă în aer. Aer dintr-un univers mai cuprinzător. Ideea era să se roage să capete tărie. Altă modalitate de îmbunătăţire nu exista. Făcea treaba asta aproape seară de seară şi efectul ulterior îi aducea o stare de mulţumire” (pp.90-91). Starea de mulţumire este generată de această îmbunătăţire a perspectivei. Captive ca într-un desen de pe covorul turcesc, cu marginile care limitează existenţa, protagonistele femei (pentru că şi acesta este un reper al naraţiunii) doresc ieşirea din acest perimetru delimitat de experienţa acumulată în viaţă. Ieşirea din „cadru” conduce la un moment de viziune „murală”, însemnând retragerea în fundal, depersonalizarea, devenind o simplă privire care înregistrează fluxul de imagini, un sugestiv ochi panoramic al aparatului de filmat (ca în romanele cinematografice ale lui Dos Pasos). Dar starea de mulţumire este pasageră, sugerează scriitoarea Joan Silver. Circumstanţele existenţiale aduc însă „gunoi” şi pentru a nu pierde starea de mulţumire, femeia poate să şi mintă pentru a-şi proteja amintirile: „aşa încât trecerea timpului să nu le erodeze, şi putea să mintă cu neruşinare când n-avea încotro, din fidelitate faţă de ceea ce-i fusese dat să trăiască odinioară... Se bucura că avea ceva de care să se ţină cu dinţii” (p. 107).

Dorinţa de evadare dintr-un spaţiu existenţial se contrapune cu dorinţa de tezaurizare prin imagini – amintire a experienţelor, singurele împuternicite să certifice parcursul motivaţional şi afectiv într-o lume deloc primitoare. Traficul cu ţigări, violenţa în familie, familia monoparentală, căutarea unui echilibru emoţional sunt câteva teme ale vieţilor prezentate la un moment dat în derularea naraţiunii. Aparent fără legătură între ele, aceste vieţi se „ţes” ca motivele într-un covor turcesc şi prin credinţă capătă „tăria” de a continua viaţa, însă nu oricum. Nevoia de trăire a clipei într-un univers domestic este adevărata temă a acestui roman, iar dorinţa de dominare a existenţei printr-o stare de mulţumire înseamnă „îmbunătăţirea” perspectivei asupra unui destin supus „plecărilor”. Rămâne efectul „butterfly” şi imaginea simbolică a motivelor covorului, artefact cu valenţe emoţionale care conferă aerul de domesticitate, o „îmbunătăţire” a interiorului şi o deschidere spre „un univers mai cuprinzător”. Romanul scriitoarei Joan Silber este şi din acest unghi de interpretare „o cronică provocatoare a lumii contemporane” (BBC Culture).