Succesul romanului Testamentul francez (1995), distins cu Prix Goncourt şi Prix Médicis, i-a asigurat lui Andreď Makine notorietatea literară. Apreciat scriitor francez contemporan, el a suscitat interesul criticii literare mai ales după ce s-a aflat dintr-un interviu din 2011, din Le Figaro, că a publicat şi sub numele de Gabriel Osmonde. Optsprezece volume sunt semnate cu propriul nume, sub cel de-al doilea apărând doar patru volume. Romanul Dincolo de frontiere reuneşte cele două identităţi, Osmonde fiind personaj, mentor spiritual al naratorului. Apărut la Editura Polirom în 2020, în traducerea din limba franceză a lui Daniel Nicolescu, romanul are o structură complexă, situându-se între un amplu eseu despre diversitate şi persuadarea atitudinii de diversitate prin limbaj şi roman cu tentă de introspecţie psihologică. Este evidentă relaţia acestui roman cu Alternaştere, roman semnat cu numele Gabriel Osmonde (tradus de Editura Univers în 2014).

Subiectul se desfăşoară sub diverse forme, de la naraţiunea susţinută de vocea auctorială la fragmente de roman ale tânărului Vivien de Lynden şi la confesiunile mamei acestuia, Gaia, o prezenţă feminină care sintetizează tendinţele reperabile în societăţile fondate pe diversitate etnică şi marcate de dorinţa de restabilire a unei echităţi privite prin prisma frontierelor geopolitice, culturale, religioase.

Devorat de pasiunea pentru Johanna, Vivien se va sinucide, lăsând grija pentru publicarea manuscrisului său mamei. Se creează, astfel, un triunghi de viziuni asupra existenţei refugiaţilor în Libia, numiţi „burghezi boemi”, dar şi a „burghezilor standard” din Franţa. Naratorul se simte vinovat că va trebui să respingă manuscrisul şi, ca o compensaţie, se va simţi solidar cu Gaia, finalmente trăind o iubire sub spectrul unei iniţieri într-un spaţiu gestionat de „diggerri”. Prezenţa acestora în economia romanului face trimitere, aşa cum am zis, la o altă scriere a lui Andreď Makine, Alternaştere. Ei reprezintă o grupare care încearcă să salveze omenirea de la decădere. Este invocată astfel şi scrierea lui Theodore Godbarsky, Cele trei naşteri ale noastre, în care prima naştere este cea biologică, a doua este cea socială, iar cea de-a treia ar trebui să fie o re-naştere spirituală, o metanoia.

Două par a fi subiectele de interes ale acestui roman: frontiera, cu multiple interpretări ale acestui „prag”, de unde şi folosirea explicită a pluralului („frontiere”) şi metapraxia, crearea unei realităţi paralele.

Zona de convieţuire a etnicilor, zona „gri”, este completată în viziunea scriitorului de zona observaţiei detaşate emoţional, de cea a tensiunii, a dorinţei de integrare sau rezistenţă la integrare. Toate acestea generează reacţii dintre cele mai diverse, de la atitudinea de acceptare a diversităţii până la violenţă şi viol colectiv, exacerbarea unor trăiri ca o defulare a unor reacţii reprimate în timp. „... masa umană – magma etniilor, a raselor, a claselor, a coaliţiilor şi a altor mii de «categorii» – se reduce la esenţial: cei care acceptă limitele existenţei şi cei care le înfruntă. Dincolo de orice apartenenţă rasială, socială sau religioasă, suntem definiţi de această alegere – să adormim cu toţii sau să refuzăm somnul” (p. 164).

Vivien trăieşte la „frontiera” între un trecut neîmplinit şi un viitor în care speră, dar prezentul nu-i oferă recunoaşterea valorii sale. Frontiera poate fi trecută prin metapraxie.

Osmonde este cel ce face diferenţa între percepţia metapraxiei ca o creare a unei noi realităţi şi convingerea că metapraxia „dezvăluie esenţa lumii care ne înconjoară” (p. 135). De la „holopraxie” (folosirea hologramelor) s-a trecut la stimularea transcraniană, de unde şi „metapraxia”, „o dezvoltare extremă a viselor care preexistă în noi. Un catalizator al imaginaţiei” (p. 167). Se atingea astfel o limită, practicantul dorind să ştie ce este dincolo de ea. Este trăirea intensă a unei clipe, din care mai apoi poţi trăi până la moarte. Se creează astfel o dimensiune de o alteritate radicală. Este Alternaştere, iar condensarea trăirii într-o clipă este o altfel de renaştere: „acea dimensiune care ne eliberează de servituţi: clasele sociale, originile, spaima, angoasa în faţa morţii” (p. 86). Scopul metapraxiei este „acela de a ne oferi un concentrat a ceea ce suntem şi posibilitatea de a migra în alt destin. Bilanţul este deopotrivă entuziasmant şi înspăimântător: oricare ar fi multiplicitatea acestei vieţi condensate, omul nu-şi abandonează nicicând limitele jocului biologic şi social în care se naşte, se luptă, se bucură, suferă şi moare” (p. 174). Din clipe perene se conturează viaţa. „Esenţialul e să puteţi croi din ele o viaţă” (p. 215).

Imaginea ilustrativă pentru cele două subiecte ale romanului, frontiera şi metapraxia, este imaginea bătrânului aflat în deşert, în umbra ceţoasă a munţilor, şi care se ruga. „În zare, o caravană nu făcea decât să-i sublinieze singurătatea”. Impresionantă este „tăcerea acestui bătrân, singur în faţă cu universul, în nesfârşita frumuseţe a acestui scăpătat de soare ce înfăţişează propria lui eternitate” (p. 160).

Este definit, astfel, „un timp al perenităţii” şi dorinţa de depăşire a frontierelor pentru o trăire chiar şi a unei clipe cu o intensitate din care se poate trăi până la moarte.

Cele trei voci ale romanului Dincolo de frontiere, Lynden, Osmonde şi Makine, pun sub semnul întrebării atât condiţia umană, cât şi pe cea de scriitor. Este o scriere care emană tensiuni şi le catalizează progresiv, ca într-un experiment despre sondarea universului interior al individului aflat la limita între realitatea imediată şi realitatea virtuală, proiecţie a viselor care, depozitate ca reziduuri incandescente, sunt oricând pregătite de exteriorizare prin trăirea frenetică a clipei produse prin stimularea imaginaţiei.

Romanul, scris într-un limbaj îndrăzneţ, atingând zone de sensibilitate, cu un ritm crescendo al tensiunii narative, cu personaje prea puţin reliefate şi cu un discurs de expunere a ideologiilor mult prea evident, pare a pune în discuţie relaţia dintre operă şi autor în sensul definit de Jean Starobinski: opera „trebuie considerată ea însăşi un act originar, un punct de ruptură în care fiinţa, încetând să mai sufere acţiunea trecutului, caută să inventeze, împreună cu trecutul ei, un viitor fabulos, o configuraţie sustrasă timpului” (Relaţia critică, Editura Univers, 1974, p. 245). Este ceea ce propune şi Andreď Makine prin personajul Vivien de Lynden şi chiar prin sinteza vocilor, cea narativă şi cea a lui Gabriel Osmonde, două ipostaze ale identităţii scriitorului. Autorul depune eforturi vizibile pentru a crea textului acea „energie a interogaţiei”, propunând teme de actualitate despre limită, despre existenţa ritualizată în exces, despre persuadarea atitudinii de diversitate prin limbaj. Derivă din această intenţionalitate şi dorinţa autorului de a vorbi despre „frontiera” pe care o resimte între două identităţi. Este şi tentaţia lectorului de a identifica universul imaginar şi pe cel în care se mişcă scriitorul ca „personaj”. Şi, mai presus de toate, este demersul interpretului textului de a construi o viziune asupra personalităţii scriitorului, definirea unui „cogito”, a unui univers mental reperabil în structura estetică a romanului şi analizat în contextul social-istoric în care se manifestă.