Donatella Di Pietrantonio oferă lectorilor interesaţi de naraţiuni cu final deschis al treilea roman al său, Cea care se întoarce. Biblioteca Polirom include această scriere în categoria „Scriitori contemporani, voci şi tendinţe noi în literatura universală de azi”. Romanul, publicat în 2017, a fost tradus în peste 20 de ţări de pe toate continentele şi a fost distins cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli. Anterior, cartea Mama mea este un râu a fost publicată în Italia în 2011 şi tradusă în limba germană în 2013. I-au fost acordate, pentru ea, premiile Tropea şi John Fante. La fel de apreciat a fost şi romanul Bella Mia (2014), pentru care a primit Premiul Brancati.

Succesul repurtat de scriitoarea italiană pare surprinzător, dar pentru biografi apartenenţa emoţională la locul natal Arsita şi profesia de stomatolog pediatru sunt argumente pentru temele sale preferate: maternitatea, universul copilăriei şi satul cu mentalitatea şi precaritatea vieţii cotidiene.

Titlul romanului Cea care se întoarce, Arminuta – „cel care a fost înapoiat”, reprezintă un termen din dialectul local. „Cea care se întoarce s-a născut din amintirile mele din copilărie”, declară autoarea confirmând deducţiile criticilor literari. Povestea de viaţă a naratoarei aminteşte de regula negării negaţiei sau regula finalurilor deschise în maniera scrierii lui Shakespeare. În toate piesele sale, dramaturgul foloseşte această tehnică: un destin cu evenimente tragice, cu un final ca o „epocă de pace”, dar care poate fi în egală măsură tragic, reluând firul întâmplărilor nefericite sau un final cu liniştea dorită. Funcţionează o logică lăuntrică, argumentativă în susţinerea conflictului principal, care conduce la starea de dedublare: ambele ipostaze, linişte sau tragedie, se pot constitui într-un sfârşit, de aici acel final deschis, ca în Regele Lear. Conceptul de final deschis a fost susţinut şi de critici şi teoreticieni literari, de Umberto Eco (în opera aperta), de pildă, caz în care deschiderea se adresează receptorului, care poate să-şi configureze finalul după dorinţa sa, conform unui orizont de aşteptare propriu, previzibil.

Romanul Donatellei Di Pietrantonio pare a relua istoria personală a personajelor feminine, singurele supuse analizei de introspecţie psihologică, detaliată prin episoade elocvente pentru starea de dedublare. Cea care se întoarce este fiica înfiată de o mătuşă, dată de părinţii naturali pentru că aveau o familie numeroasă şi trăiau la limita sărăciei, fata neadaptându-se la acest mediu, pentru că a fost crescută în mediul cultivat, cu grijă pentru educaţia ei. Discrepanţa între ce a fost şi ce este noua sa viaţă în familia naturală generează dezechilibrul emoţional al eroinei, mai ales că îi lipseşte explicaţia gestului mamei de a o fi dat înapoi familiei sale naturale. Ulterior va afla că Adalgisa, mama adoptivă, urma să nască în urma unei relaţii extraconjugale numai pentru a avea un copil al său. Motivaţia va adânci tristeţea Arminutei, simţindu-se abandonată de două ori: prima dată de familia sa, a doua oară de mama adoptivă.

„E un gol persistent. Sunt conştientă de el, dar nu îl pot depăşi. Ameţesc dacă mă uit înăuntru. E un peisaj sumbru, care-ţi fură somnul noaptea şi naşte coşmaruri în puţinul pe care ţi-l îngăduie. Singura mamă pe care n-am pierdut-o vreodată este mama fricilor mele” (s.n.) (p. 137). Este o imagine care aminteşte de această stare, imagine care a marcat-o emoţional pe Arminuta: în camera sa, pe întuneric se zbate un porumbel. Deznădăjduită, aprinde lumina şi vede cum „un porumbel se rotea disperat în loc, se învârtea în jurul unei aripi întinse ca şi cum doar atât i-ar fi fost suficient ca să zboare. Cealaltă era ruptă, o ţinea lângă corp. Excrementele lui pe cearceaful curat. A ajuns la marginea saltelei şi a căzut, lovindu-se cu pieptul de podea” (p. 55). Nu ştim cum va sfârşi chinul porumbelului, cum nu vom şti care va fi finalul romanului. Regula negării negaţiei. În derularea naraţiunii, autoarea simte nevoia să reia tema inadaptării, a pierderii identităţii, a căutării: „Eram copilul despărţirilor, al înrudirilor false sau nerostite, al distanţelor. Nu mai ştiam de unde vin. În fond nu ştiu nici acum” (p. 147).

Finalul romanului este la fel de misterios, conducând spre negarea negaţiei: înotând în mare „ne priveam pe deasupra tremurului uşor al apei, cu reflexele orbitoare ale soarelui. În spatele nostru, geamandura. Strângând puţin din pleoape, am luat-o prizonieră între gene” (p. 221). Nu ştim dacă este o eliberare, cele două surori regăsindu-se şi ajutându-se reciproc, pentru că de la sora mai mică, Arminuta învăţase rezistenţa. „Acum semănăm mai puţin fizic, dar suntem unite de sensul pe care îl dăm faptului de-a fi aruncate în lume” (conform conceptului heideggerian de „a fi aruncat în lume”, explicat în lucrarea sa celebră Fiinţă şi timp). Sau poate este gestul suicidal acceptat de surori, pentru că nu-şi găsesc identitatea.

Donatella Di Pietrantonio scrie cu talent, înzestrându-şi personajele gradual cu trăsături care vor defini în final profilul psihologic. Surprinzător este modul de reflectare al acestui profil: în oglinzi care deformează, augmentând sau minimalizând efectul. Arminuta este tentată de ambele ipostaze, ştiind că ea este şi cea care aduce binele, schimbarea de statut a surorii sale mai mici, de la precaritatea existenţei la statutul de educaţie instituţionalizată cu susţinerea financiară a mamei adoptive. Dar ea este şi cea care aduce nenorocirea în familia naturală, conform mentalităţii populare italiene, cine varsă ulei de măsline şi sparge sticla din greşeală va atrage şapte necazuri. Primul era chiar spargerea sticlei de ulei care va genera prima bătaie pe care o va lua de la mama sa, a doua va fi moartea fratelui Vincenzo.

Donatella Di Pietrantonio este o bună portretistă. Cu abilitate foloseşte imaginile sugestive conturând o atmosferă de stranietate, ceea ce conduce către starea de teamă propice dedublării, aşa cum reiese din portretul făcut unei bătrâne: „Avea să moară apoi definitiv la 109 ani, aşezată în acelaşi loc. Din respiraţia ei a ieşit un abur care a uscat pe loc toată coroana copacului, frunză cu frunză. Aşa şi-au dat seama că murise. La trei zile după înmormântare, pe timpul nopţii, trunchiul monumental a căzut la pământ cu un zgomot teribil, care-a trezit întreaga zonă. În partea potrivită, fără să atingă casa” (p. 157). Este aceeaşi tehnică de creare a dualităţii şi dedublării, în pozitiv şi negativ, în speranţă şi tristeţe. La trei zile, sufletul se desprinde de trup. Teluricul şi celestul se unesc pentru Trecerea Pragului. Totul se încadrează perfect în peisaj: regiunea Abruzzo, un pământ neprietenos, pe care marea îl iluminează. Aşa cum este şi finalul romanului: cele două surori înotând în mare, cu geamandura în spate, care anunţă zona de pericol, cu soarele luminându-le faţa şi cu tentaţia de a se scufunda în liniştea adâncului.

Donatella Di Pietrantonio respectă propria deviză şi se întoarce pentru a-şi recupera un univers emoţional, cel al copilăriei, amprentându-l cu final deschis, pentru a crea tensiunea trăirii cu plenitudine a fiecărei clipe dintr-o viaţă la limita căutărilor şi a negăsirilor.