Introspecţia psihologică şi voluptatea defulării prin cuvânt sunt axele principale ale naraţiunilor incitante cuprinse în volumul de nuvele Concert în memoria unui înger. Eric-Emmanuel Schmitt este un reputat prozator şi dramaturg francez, căruia i-au fost decernate peste douăzeci de premii şi distincţii literare. În anul 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres şi a fost recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. În 2010 a publicat volumul Concert în memoria unui înger, pentru care a primit Premiul Goncourt pentru nuvelă. Cu această prestigioasă carte de vizită am început lectura, rezistând tentaţiei de a citi „Jurnal de scriitură”, ultima secţiune a volumului.

Cele patru nuvele restituie acel aprčs-coup apreciat de J.J. Goux, Ph. Sollers, J. Derrida în accepţiunea dată de Freud şi Lacan: în concepţia despre temporalitatea şi cauzalitatea psihică experienţele, impresiile, urmele mnezice sunt remaniate ulterior în funcţie de noi experienţe. Obţin un nou sens şi o eficacitate psihică. Orice text este un „aprčs-coup” al altui text. Scriitura textuală va fi astfel angajată, susţine J.-L.Baudry, într-un demers progresiv-regresiv spre ceea ce s-ar numi punctul asimptotic al propriei sale lizibilităţi.

Prima nuvelă, Criminala, este tabloul explicit al unui asemenea parcurs progresiv-regresiv axat pe monolog şi confesiune (spovedanie) cu ţinta de influenţare şi manipulare nu doar a afectelor, ci chiar a comportamentului. Bătrâna care poartă povara uciderii soţilor (trei şi un amant), crime nedovedite, mărturiseşte păcatul unui preot tânăr, ce-şi va lua ca sarcină determinarea femeii de a-şi recunoaşte public faptele. Nuvela este în esenţă un parcurs existenţial generat de mărturisirea cu rol nu de confesiune, ci de manipulare. Conform teoriei manipulării, când lipseşte elementul manipulator, manipulatul iese din atmosfera de „hipnoză” şi revine la comportamentul iniţial. În lipsa preotului favorit, cel care o domina intelectual, Marie Maurestier „va tăcea până la moarte”. Rezultă că natura umană nu poate fi schimbată decât prin manipularea afectelor (malefică sau benefică?). Treptele demersului-progresiv sunt: tăcerea (ascunderea adevărului), minciuna (fals în comunicarea în public), confesiunea (monolog), mărturisirea (dialogul ce dezvoltă plăcerea conversaţiei), influenţarea (apelarea la argumente), manipularea (schimbarea comportamentului din criminală nedovedită în asumarea vinei) şi întoarcerea la tăcere „până la moarte”. Prin spovedanie trecutul contaminează prezentul, confidentul devine complice. Maria îşi descoperă mobilurile crimei, altele la fiecare nouă povestire a asasinatelor.

A doua nuvelă, Întoarcerea, este o emoţionantă povestire despre cât de important este să cunoşti preocupările, dorinţele fiecărui membru al familiei, să tratezi cu afecţiune pe cei din jur. Greg, mecanic pe o navă, în timp ce se afla în cursă, află că i-a murit o fiică. Mesajul nu dezvăluia numele acesteia, iar Greg avea patru fiice. O adevărată luptă interioară îl macină pe tatăl care trebuie să aleagă numele celei decedate. Când, la coborârea pe ţărm, îşi vede toate cele patru fiice împreună cu soţia sa, amalgamul de nelinişte şi îndoială ia locul disperării. Soţia îi spune că a murit…copila nenăscută. Un avort. Tatăl va insista să îngroape fetusul şi să-l numească…Rita. Este un demers regresiv-progresiv marcat de tribulaţiile interioare ale jocului perfid de a alege numele unei fiice care ar fi murit. La cine ar renunţa?

Nuvela care dă şi titlul volumului este Concert în numele unui înger. Este cea mai complexă arhitectural, cu personaje care vor avea o evoluţie uimitoare, amintind de mitul lui Abel şi Cain. Axel este tânărul de o frumuseţe uimitoare, cu har şi talent, Cris este ambiţiosul care îşi doreşte câştigarea competiţiei pentru a-şi mulţumi mama. Cris va trebui să aleagă între a ajunge primul la locul desemnat de concurs şi a-l ajuta pe Abel să se salveze dintre stâncile din adâncul lacului. Îl va abandona pe Abel şi va trăi douăzeci de ani cu sentimentul vinovăţiei morţii lui Abel. Se vor reîntâlni, ambii transformaţi în opusul profilului psihologic iniţial: Abel, paralizat, în scaunul cu rotile, va fi imaginea răului, a celui care înşală, urăşte, măcinat de dorinţa răzbunării; Cris se va dedica salvării celor aflaţi în dificultate. Cuvântul-cheie : Sfânta Rita, sfânta imposibilului. „Atunci când accidentul provoacă o ruptură în existenţa lor, oamenii reacţionează diferit: Axel se închisese în dezgustul cinic faţă de umanitate, Cris se deschisese către ceilalţi” (p.122). „Dacă există mântuire, există şi damnare”. Receptarea celuilalt cu sens schimbat susţine tensiunea discursului. Apa este un alt simbol al nuvelei: în apă se produce abandonul, nepăsarea, prin kinetoterapie acvatică ajută Cris oamenii cu dizabilităţi (sensul pozitiv). În apă vor sfârşi amândoi, legaţi prin lanţuri, morţi ghemuiţi ca doi gemeni „în pântecele mamei lor” (p.132). Este o trimitere evidentă la concepţia bogomilică, la dualismul care guvernează existenţa.

Ultima nuvelă, O iubire la Élysée, completează într-un rotund narativ galeria portretelor interioare. Soţia preşedintelui Franţei, Catherine Morel, duce o viaţă dublă: una socială, marcată de clemenţă, afecţiune afişată, eleganţă şi discreţie, şi a doua, a soţiei înşelate, care ştie secretele ascensiunii politice a bărbatului pe care îl venerase. Ameninţarea cu trimiterea în străinătate a unui document despre aceste secrete şi scrierea unui jurnal în ultimele luni de viaţă, în clinica Sfânta Rita (cuvânt –cheie) vor menţine tensiunea narativă şi vor motiva reacţiile emoţionale şi comportamentale ale protagoniştilor. Terapia prin cuvânt este procedeul care devine leit-motivul volumului. Catherine îşi va exterioriza trăirile, se va elibera de tensiuni şi va scrie un jurnal, care va reuni toate sentimentele sale pozitive despre „o iubire exemplară”. Ca şi în cazul nuvelei Concert în memoria unui înger, personajele îşi schimbă profilul: preşedintele devine omul, cel care „nu numai că nu a mai avut amante, dar a înfiinţat un fel de cult al soţiei sale”. Prin defulare (exteriorizarea trăirilor negative) se purifică universul interior, rămân doar sentimentele pozitive, din care se recompune un nou portret interior. Demersul progresiv-regresiv este explicitat: „Amintirea permite să fie corectate greşelile, să fie suprimate neînţelegerile, permite reconstruirea întregului”(p.190).

Volumul are unitate tematică (frica de moarte, dualismul fiinţei umane, lupta contrariilor, sentimentele antitetice) şi cuvântul-cheie (Sfânta Rita, sfânta cauzelor disperate, sfânta imposibilului, „recurenţa ei are ambiguitatea binelui: ceea ce este bine pentru unul provoacă răul celuilalt”).

Finalul volumului cuprinde un „Jurnal al scriiturii”ce dezvăluie concepţia prozatorului (dublat deseori de viziunea dramaturgului: „prin scurtimea ei, nuvela este pe acelaşi plan cu muzica sau cu teatrul: o artă a timpului. Scurtimea face lectura captivantă.” „Oamenii se rătăcesc pe culoarele timpului, aproape niciodată nu trăiesc simultan acelaşi sentiment, ci suferă de decalaje dureroase”. În aceasta constă şi tensiunea naraţiunii. „Aş fi putut să numesc volumul acesta Decalajele iubirii”. Ultima afirmaţie motivează dramatismul întâmplărilor şi perspectiva portretelor interioare. Introspecţia psihologică şi terapia prin cuvânt conduc firul narativ al nuvelelor care demonstrează că morala învinge sau poate fi învinsă, iar omul devine înger sau demon. Eric-Emmanuel Schmitt are voluptatea povestirii în cadrele unui timp al regăsirii prin prisma izbăvirii.