Volumul de debut al Ioanei Heidel este o provocare pentru descoperirea unui univers interior marcat de tristeţea destinului, similar cu o imagine la orizont, cu tot ce implică neprevăzutul, speranţa, proiecţia unor coordonate existenţiale parcugând cu stoicism prezentul deseori macabru. Sintagma lui Mircea Eliade, romanul autobiobrafic sau romanul indirect, poate defini scriitura Ioanei Heidel. Cartea se citeşte cu un sentiment de participare emoţională declanşat chiar de la primele pagini, o introducere în lumea satului păstrător al practicilor rituale circumscrise riturilor de trecere (circular sunt prezentate naşterea cu masa de ursitori, nunta – o perspectivă comparativă a mentalităţilor celor două lumi, sat-oraş şi români-saşi, şi moartea – o trecere firească cu impact emoţionant).

Viaţa protagonistei este derulată prin confesiune, diacronic, rezultând un document uman despre perversitatea regimului poliţienesc într-o Românie dincolo de orizontul democraţiei. Previzibil, începutul romanului indirect poartă amprenta secvenţei-metafore care va conţine nucleul iradiant al simbolurilor – axă pentru desfăşurarea naraţiunii, o confesiune a mamei protagonistei: „din această nebuloasă s-au desprins trei călăreţi, ce galopau pe nişte cai de o frumuseţe cum nu mai văzusem până atunci (…) Ne aflam la o răscruce de drumuri şi nu mai ştiam pe care drum să o apuc înapoi spre casă. Cei trei călăreţi s-au apropiat într-o goană nebună de noi. (…) mi-am simţit inima înjunghiată, în timp ce mâinele mele întinse te căutau în necunoscut. Abia când ţărâna se mai aşezase, mi s-a luminat calea. A străpuns orizontul cu răcnetul şi cu privirea neputincioasă. Dispăruseşi dincolo de orizont” . Tema călătoriei, şi nu de plăcere, ci pentru restabilirea normalităţii unei vieţi, disperarea mamei de a nu-şi pierde copilul, tăvălugul istoriei cu toată „ţărâna”, vertijul unei epoci care dezorientează până la pierderea identităţii sunt temele principale ale romanului autobiografic, fără ca acest detaliu să fie confirmat de autoare. Este o permanentă raportare la sine, la mentalitatea spaţiului oltenesc, cu ospitalitatea-i proverbială şi cu tradiţiile respectate pentru că astfel se respectă „rădăcinile”. Cele mai persuasive pagini sunt cele despre copilărie. Inocenţa vârstei, candoarea exprimată gestic, afecţiunea manifestă sunt tot atâtea faţete ale unei imagini ce persistă – dincolo de orizont. Iar dramatismul mamei, care alege exilul pentru a salva viaţa singurului său copil este emoţionant. Ioana Heidel aşază în oglinda timpului reacţii diferite de respingere (familia soţului, saşi) şi de adaptare (în Germania). Este şi o încercare de a disocia cei doi termeni, pe care Martin Buber i-a definit, experienţa şi întâlnirea. Experienţa se face asupra unui obiect. Întâlnirea mă aşază în faţa celuilalt. Nu experienţa pune bazele întâlnirii, ci, din contră, întâlnirea face posibilă experienţa (Buber, Marin, Eu şi tu. Traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992).

Ioana Heidel îşi întemeiază discursul romanesc pe paradigma familială. Pentru ea familia este spaţiul afectiv, la care nu renunţă, nici chiar cu inerentul risc de a fi descoperită de Securitate. Familia este resortul interior al catalizării energiilor de a depăşi oboseala, frica, greutăţile adaptării într-un spaţiu străin şi, în final, boala. Este în esenţă sentimentul de apartenenţă, care-i dă forţa de a se autodepăşi, de a lua viaţa de la început (îşi abandonează profesia primă şi învaţă o alta pentru a se integra noului mediu, cel german). Dincolo de efortul de adaptare, de surmontare a dificultăţilor vieţii, este în tot romanul o tristeţe rezultată din această luptă cu neşansa. Pentru că protagonista, în ciuda faptului că este o femeie curajoasă, tenace, fidelă soţului şi familiei, are o tristeţe care conduce la sentimentul de compasiune. Când este simţită ca stare sufleteasă sau ca o considerare a propriei emoţii, compasiunea, ca identificarea cu suferinţa celorlalţi, produce atragerea celuilalt în spaţiul întâlnirii. Şi de aici experienţa de viaţă, reper pentru o istorie a personajelor, care îşi depăşesc condiţia şi au puterea de a se adapta, fără însă a avea puterea de a uita tristeţea dezrădăcinării.

Este un roman de debut care recomandă o scriitoare stăpână pe tehnica romanescă, cu un stil incitant, descriptiv, cu pagini de introspecţie de o sinceritate debordantă.

„Instinctul matern este ceva extraordinar, înălţător (…) În faţa unei mame limitele se topesc, graniţele se transformă în cărări accesibile, munţii îşi pierd din tărie şi apele învolburate se liniştesc”. Este sentimentul care domină la finalul lecturii acestei naraţiuni emoţionante despre cum poţi să te adaptezi sau nu într-o lume care nu e a ta, nu te acceptă decât temporar şi numai în deplină putere de muncă, şi despre cum revenirea acasă are puteri vindecătoare. Păcat că timpul nu iartă, iar experienţa-întâlnire este departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt despre plata vămilor din lumea pe care o trăim.