Timpul-prag al straniului insidios

Romanul  Viaţa începe vineri  al scriitoarei Ioana Pârvulescu este romanul-eveniment, „nod” narativ al unei cronici la graniţa dintre o realitate reconstruiă (Bucureştii la finalul anului 1887) şi o lume enigmatică, atingând fantasticul şi ancorând într-un policier cu tentă stranie. Romanul a produs un eveniment internaţional: scriitoarea Ioana Pârvulescu a fost  laureată a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură în anul 2013. Premiul este acordat de Comisia Europeană în cooperare cu Federaţia Europeană a Librăriilor, Consiliul Scriitorilor Europeni şi Federaţia Editorilor Europeni celor mai buni romancieri  în curs de afirmare din Europa. Ceremonia de decernare s-a desfăşurat la Bruxelles pe 26 noiembrie 2013  în prezenţa comisarului european Androulla Vassiliou şi a unor importanţi reprezentanţi ai lumii literare, culturale şi politice. 

Viaţa începe vineri  este romanul de ficţiune de debut al Ioanei Pârvulescu, un roman semipoliţist, publicat la Editura Humanitas, scris cu frenezie în trei luni, după un proces de cristalizare de mulţi ani. 13 zile se constituie în 13 capitole, fiecare conturând o poveste, un detaliu semnificativ pentru evoluţia subiectului sau pentru definirea personajelor. Acţiunea se petrece în 13 zile, de la 19 decembrie la 31 decembrie 1887. „Am citit despre cinci ani, ca să scriu despre 13 zile” – aceasta este mărturisirea autoarei la momentul lansării volumului, dezvăluind condensarea epică pentru crearea tensiunii discursului narativ.

Adevăratul personaj, complex şi meandric,  este timpul, trecut şi viitor într-un prezent la limita timpului-prag. În fapt, timpul-prag este leit-motivul acestui roman fiction, dar cu evidente repere într-un timp istoric. Trecutul se contopeşte cu viitorul şi personajul Dan Creţu, liant al timpului reversibil doar în fantastic, spune: „Poate că într-adevăr, cum bine s-a spus aici, ceea ce a fost este ce va mai fi”. La întrebarea „Ce zi este?“ – răspunsul devine evaziv pentru a menţine tensiunea discursului şi atmosfera de mister.

Dan Creţu este personajul care leagă veacurile, viziunea lui asupra raportului etern/caduc, viaţa trecătoare şi perenitatea timpului, este formulată la finalul romanului. Pentru că tot romanul este o pendulare între acum-  trecut şi acum-viitor incert (sec. XXI), ne îngăduim citarea finalului la începutul pledoariei noastre că romanul este o clepsidră cu timpul-prag la mijlocul „încorsetat” de amintiri: „anii stau pe loc, ca peisajul văzut pe fereastra unui tren, iar noi, noi suntem cei care trecem” (p.285).

Două sunt paradigmele acestui roman: veac-veşnicie şi real-ficţiune.

Dacă prima paradigmă se rezolvă linear, unind lumi (se propune  ieşirea din timp pentru a intra într-o altă ordine), a doua paradigmă este mult mai complicată: realul este translat de ficţiune, ficţiunea surclasează realul reconfigurat şi ficţiunea este asimilată de o altă ficţiune, totul oferindu-se în final ca o poveste pe capitole ce marchează un univers cu două enigme: moartea unui tânăr şi dispariţia unei icoane (pentru a nu mai detalia şi dispariţia portofelului celui mort, în care exista o cheie, poate cheia întregii enigme).

„Poate că tot ce a fost şi o să fie, este acum în prezent. Poate că ce a fost este ce va mai fi!”- sunt frazele care atestă timpul meandric al unei ficţiuni grefată pe repere reale. De fapt, fantasticul survine în momentul când în realitatea imediată se produce o fisură şi când există elementul (obiect sau personaj) care leagă lumea reală de lumea fantastică. Ruptura se produce prin pierderea memoriei (sau tăinuirea?) lui Dan Creţu (pendularea între real şi imaginar fiind susţinută şi de scrierea diferită a numelui, Creţu şi Kreţu), iar obiectul este cheia din portofelul unui tânăr decedat, de negăsit şi ea, ca şi detaliile morţii. Personajul enigmatic îşi susţine apartenenţa la două lumi; „nu recunosc nimic” (p.36), este luni sau vineri (personajul ştie că e luni, Petre, cel ce-l găseşte într-un peisaj dezolant, fără palton, îi spune că  este vineri) (p.37). Viaţa începe astfel vineri, ca dintr-un tunel al timpului, ajuns în Bucureştii sfârşitului de an 1887, Dan Creţu priveşte o lume străină, încearcă să se integreze, se angajează la ziar, este invitat la masa de sărbători, devine personaj masculin interesant chiar pentru Iulia, personajul principal al romanului, chiar dacă poziţionarea ei este când în avant-scenă, când în culisele poveştilor despre Bucureştii sfârşitului de an. Ceea ce potenţează atmosfera de mister este şi schimbarea vocii personajului-povestitor: când Iulia, tânăra de 17 ani, când Dan, personajul enigmatic, când vocea auctorială.

Registrul memorialistic este sugerat de scrierea jurnalului, Iulia fiind elementul coagulant al întâmplărilor romanului şi în relaţie directă cu toate personajele. „Cu caietul început ieri, am început o nouă viaţă. Viaţa mea începe, aşadar, vineri” – spune Iulia (p.51). Aceeaşi zi, vineri, pentru începerea unei vieţi consemnate spre a nu se uita, aceeaşi zi pentru Dan, personajul „de pe altă lume”, care intră „pe fereastra” timpului pentru a se aşeza la masa evenimentelor unui timp istoric.  Nucleele narative sunt bine conturate, par poveşti dislocate, urmând doar un fir, cel al timpului. Nicu Filipescu l-a ucis în duel pe Lahovary, directorul „Epocei” şi directorul de la „Independence Roumaine”. De altfel, lumea jurnalisticii la final de secol este descrisă atât din interiorul redacţiilor, cât şi prin prisma receptării de către personajele principale ale epocii, altfel actori sociali cu proiecţia imaginii lor publice în paginile ziarelor. Ziarele sunt importante pentru efemeride sau pentru evenimentele zilei (dărâmarea bisericii din Sărindar, duelul la propriu şi la figurat între directorii unor ziare importante în epocă).

Ioana Pârvulescu  anunţă complexitatea romanului din titlu: „Viaţa începe vineri”, o incitantă invitaţie la lectură, iniţial una lineară, cu intenţia de a decoda firul narativ (personajele trec în plan secund), ulterior cu gestul nereprimat de întoarcere la paginile deja lecturate pentru a înţelege noi sensuri conferite de naraţiunea la graniţa cu fantasticul. În personajul Iulia intuim proiecţia universului protejat de tumultul vieţii al autoarei, dar ea, autoarea, după cum a declarat într-un interviu acordat cotidianului Adevărul (20 decembrie 2009), se regăseşte câte puţin în fiecare personaj, ceea ce nu este o noutate, cât timp scriitura nu este confesiv- memorialistică.

Ceea ce defineşte, după opinia noastră, acest roman este timpul-prag, personaj principal generator de enigme şi evenimente la graniţa real-imaginar. Perioada dintre Crăciun şi Anul Nou este o perioadă de degradare a timpului, Anul cel Vechi moare spre a se naşte Anul Nou. Evenimentele romanului sunt plasate în acest timp degradat şi degradant, de aceea apar pierderi de memorie, pierderi de vieţi, pierderi materiale. Căutări şi negăsiri. Un timp care însă va trece şi elementul doveditor este imaginea luminii, a stelelor: muribundul blond vede stelele, cântecele de Crăciun alungă spiritele malefice, „Steaua sus răsare” cântă Nicu mamei sale care are minţile pierdute.

Timpul-prag  este marcat de zile premergătoare, care acumulează tensiunea maleficului, poate de aceea  afirmaţia „Totul e bine când se sfârşeşte cu moarte” (p.282) ar trebui înţeleasă ca timp degradat care are un prag-limită, se sfârşeşte pentru a renaşte într-un alt timp şi o altă lume, a altui veac, a Anului Nou. Sunt însă  şi gesturile de propiţiere şi augurale care fac drum Anului Nou. Un tânăr este la graniţa dintre viaţă şi moarte, timp de agonie, timp-prag. Decizia pentru derularea duelului Lahovary-Nicu Filipescu este la limita legalităţii. Iulia este în timpul-prag al trecerii într-un rit de consacrare, se dăruieşte lui Alexandru, dar este pe „pragul” deciziei, să râmână cu Alexandru sau să-l iubească pe enigmaticul Dan Creţu? Dan Creţu e la limita între lumi şi într-un timp-prag. Mama lui Nicu este într-un timp prag între realitate/normalitate şi starea de boală. Sunt 12 zile (la finalul romanului mai sunt 12 ore), cât 12 luni ale anului circular, care se întrerup cu masa-prag de sărbători, pentru a se termina într-o răsturnare a clepsidrei într-un alt veac, cu acelaşi personaj. Dan Creţu descoperă articolul semnat de Dan Kreţu (?), calendarul din redacţie afişează în chenar data de 19 decembrie, o zi de luni (?), Dan vede un ziar „Universul”, „cumpărat de la vreun anticar” (un alt timp istoric). „De când trecuse pragul psihologic al secolului 21, pe Dan nu-l mai interesau bradul, anul şi nici vreo sărbătoare. Trăia, cu o oboseală necontenită, într-un prezent tulbure (s.n.). Era, oricum, perioada cea mai chinuitoare a anului, în care timpul devenea singura bucurie pe care i-o puteai dărui cuiva. Dan avea 43 de ani, iar viaţa trecuse pur şi simplu pe lângă el. Avea mare nevoie de timp (s.n.)” (p.288).

Cuvânt-cheie, problematizant, demarcând epoci şi lumi, timpul se derulează în cercuri concentrice, ca într-un vertij al destinului nereuşind să degradeze ceea ce rezistă oricărui timp, candoarea confesiunii, a timpului ingenuu, a feminităţii la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate. Este un culoar al timpului regăsit de Ioana Pârvulescu şi restituit cu tensiunea frenetică a redescoperirii de sine, ca autoare de romane. Viaţa începe vineri  şi continuă cu Viitorul începe luni, o nouă provocare la lectură lansată de o scriitoare cu un stil captivant, cu o scriitură care surprinde şi te implică în meandrele temporale şi psihologice, un adevărat  maestru al straniului insidios.