— De ce aţi creat-o pe Kaya de Vos – pseudonimul dumneavoastră literar – de ce aţi simţit că aveţi nevoie de ea? Este ea mai curajoasă, are acces la anumite stări şi lumi mai uşor?

— Când am aflat că editura Humanitas îmi va publica prima mea carte de beletristică, un romance, mi-am dat seama că lucrurile riscau să devină confuze. Apăruseră deja cu semnătura mea mai multe articole, traduceri, cărţi de specialitate (dintre care, una chiar la această editură), iar faptul de a continua, fără nici o explicaţie, cu povestiri despre iubire şi miracole putea să arunce totul în derizoriu. Aşa că m-am gândit la un pseudonim pe care să îl dedic doar beletristicii, atâta cât avea ea să fie. Prin el reuşeam să despart apele fără dubiu. În plus, mi se părea că astfel îmi deschideam şi o nouă direcţie de destin. Am crezut dintotdeauna că sonoritatea numelui are calităţi speciale, că acest grup de sunete, încărcat de trecut, îndărătul căruia navigăm în viaţă ca sub un stindard personal, este o altfel de epidermă a fiinţei noastre, una eterată, diafană, dar de mare impact, în stare să absoarbă, dar şi să emită împrejur unde şi energii subtile, interacţionând cu lumea pe căi tainice. Un nume bun transmite vibraţii bune şi stabileşte legături nevăzute cu ceilalţi oameni. Şi lucrul pare confirmat, fiindcă despre însemnătatea numelui vorbesc tot felul de cutume. Ştiţi, desigur, că la încoronare, regii Angliei au dreptul să îşi aleagă un nume diferit de cel propriu, un nume cu reprezentativitate pentru dinastie, pentru istoria locului şi chiar pentru încărcătura de afecte a epocii. Ori că vedetele de film şi cântăreţii celebri folosesc nume de scenă alese cu grijă, ca să aibă un răsunet puternic, care să îi propulseze mai uşor în rândul fanilor. Şi pot să vă mai dau un exemplu interesant: în anumite tradiţii populare există ritualuri prin care copiilor bolnavi fără speranţă li se schimbă numele, reorientându-li-se astfel soarta şi împiedicând moartea să-i mai recunoască. Iată, aşadar, cât de important poate fi un nume. Pe de altă parte, sigur că am trăit şi eu angoasele începătorului, unul întârziat, care nu are habar dacă şi cum o să-i iasă aventura în care se lansează, aşa că preferă să o aşeze sub umbrela unui nume de împrumut de unde reuşeşte să se desfăşoare mai liber, fără inhibiţii trase după sine din viaţa şi din profesia lui „de bază”. Numele acesta nou a avut darul să traseze o cale proprie primelor două cărţi de povestiri ale mele care s-au descurcat pe speze proprii, fără publicitate, fără lansări, fără cronici, ajungând după puterile lor în lentila publică. Fără-ndoială că girul editurii Humanitas le-a plasat de la bun început pe o orbită fastă, lucru pentru care îi sunt extrem de îndatorată.

— Împrejurarea de a crede în minuni a fost, desigur, una dintre cele care m-au îndemnat să scriu. De fapt, eu am convingerea că existăm într-o lume pe care suntem încă departe de a o fi descifrat şi înţeles în întregul ei atât de complex şi, adesea, de puţin aparent, de nepalpabil. Ştiinţa a realizat salturi imense în ultimii 500 de ani, dar e foarte probabil să mai fie încă multe de aflat până să avem o imagine clară asupra universului nostru. Citeam deunăzi că savanţii maghiari au făcut o descoperire cu totul senzaţională: descompunând în condiţii date atomi de litiu, beriliu şi heliu, în căutarea unui „proton întunecat”, ei au constatat că procesul se desfăşoară altfel de cum rezulta din calcule. Experimentul a pus în evidenţă existenţa în univers a unei forţe necunoscute până în acest moment, o a cincea forţă, care se alătură celor patru ştiute până acum, şi anume, forţa gravitaţională, forţa electromagnetică, forţa nucleară slabă şi cea nucleară tare. Nu prea am idee ce înseamnă acestea două din urmă şi ştiu destul de puţin chiar şi despre celelalte. Cum se pare că dacă descoperirea va fi confirmată, ea e de o importanţă covârşitoare, întreaga comunitate ştiinţifică de pe mapamond a fost cuprinsă de agitaţie. Implicându-se în cercetare, savanţii americani au afirmat un lucru uluitor. Ei spun că vor fi depistate şi alte forţe, unele dintre ele, nici măcar apărute până în acest moment, pentru că universul evoluează perpetuu şi îşi creează – în miliarde şi miliarde de ani, bănuiesc – noi caracteristici, noi dimensiuni. Ei bine, în aceste condiţii, mi se pare absolut logic că situaţia în care ne aflăm, aceea de a nu găsi răspuns pentru o mulţime de întâmplări, fapte, sincronicităţi are de-a face cu lipsa noastră de perspectivă asupra întregului lumii în care am fost paraşutaţi cândva. Dar lucrurile astăzi inexplicabile, deci misterioase, ar putea fi elucidate foarte curând, clarificând astfel contururile dimensiunii noastre, dar lipsindu-ne de o parte din romantismul de-neînţelesului.

— Subiectul e copios şi ambiguu, aşa că nu văd cum ar putea fi epuizat în câteva rânduri. Dar sper că afirmaţia mea nu contrariază pe nimeni, fiindcă ştim cu toţii că nevăzutul ne înconjoară şi ne conţine în diferite forme. Mă voi hazarda să încerc o cartografiere fără mari pretenţii de rigoare, a termenilor cu care lucrăm, doar ca să avem o bază de discuţie. Să acceptăm că transcendent este tot ceea ce depăşeşte actuala experienţă şi cunoaştere a omenirii, dar care poate face obiectul unei descoperiri ulterioare. Să considerăm, în acelaşi timp, că nevăzutul e lumea tuturor lucrurilor şi fenomenelor care sunt insesizabile ochiului omenesc. O parte a lui este deja revendicată de către ştiinţe: lumea bacteriilor şi a microbilor, infrasunetele, spectrul luminos sub şi supra-optic, electricitatea etc. O alta e doar parţial descifrată, fără să fie cunoscută în toate detaliile ei. Mă gândesc la sediile şi mecanismele de generare şi stocare a gândurilor, a ideilor, a afectelor, care nu sunt deocamdată clare pentru neurofiziologie. Căci, iată, corpul omenesc continuă încă să fie o enigmă în părţile lui de mare fineţe. Aşijderea şi universul, după cum spuneam mai înainte. Dar dincolo de toate acestea, există un teritoriu fabulos la care se face referire în Biblie, cel al „nevăzutelor”. Este vorba despre lumea îngerilor, cu toate ierarhiile ei, despre care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni. S-a creat aici un teren excepţional pentru speculaţii de toate felurile. În istorie au apărut teorii oculte diverse, unele mai uluitoare decât altele, cu toatele însă, imposibil de demonstrat cu instrumentarul actual al ştiinţelor. Această lume populată de fiinţe raţionale, dar netrupeşti, să fie cea care ne intersectează uneori, fără explicaţie, dar cu efecte dintre cele mai neaşteptate, cea care ne intrigă şi ne înspăimântă, ca tot ce e necunoscut? Se prea poate. Oare în acest peisaj al insondabilului să fie căile care ne racordează la transcendent? Cine ştie…

— Referindu-mă acum la cel mai nou volum al dumneavoastră, Iubire, semne şi minuni (Humanitas Fiction, 2021), aş putea spune că există acolo nişte semne prevestitoare (fie că este vorba despre vise premonitorii, fie despre oglinzi sau cifre) care conduc dinspre lumea reală către transcendent. Întotdeauna minunile „dau” în prealabil astfel de semne?

— Trebuie să mărturisesc cu părere de rău că nu am niciun fel de competenţă în legătură cu semnele prevestitoare. Eu nu fac decât să observ şi să colecţionez lucruri inexplicabile care se petrec în viaţa mea şi a altora din jur, mai apropiaţi sau mai depărtaţi şi apoi, eventual, să povestesc despre ele. Nu am ajuns la niciun argument care să mă determine să afirm că legătura noastră cu transcendentul, care este, cred, ceva mai degrabă subiectiv, individual, trebuie sau nu să fie precedată de semne, semnale, manifestări de atenţionare. Ne aflăm aici pe un teren extrem de lunecos, în care derapajele sunt inerente. Există, totuşi, o întreagă literatură legată de subiect, care a fost analizat de oameni de ştiinţă cu o mare experienţă – Carl Gustav Jung şi Aniela Jaffé sunt doi dintre cei foarte serioşi – dar care, cu toate acestea, nu a izbutit să aducă prea multă lumină în spaţiul acesta... Dacă e să vorbesc însă despre experienţe cunoscute de mine, deşi o fac cu mare reţinere, aş putea să spun că am înregistrat în viaţa mea şi a unor prieteni ai mei întâmplări importante care s-au anunţat pe căi ascunse, în vreme ce altele au sosit pe nepregătite. Semnele, atunci când au fost, s-au arătat uneori deosebit de limpezi, alteori absolut încriptate, conprehensibile doar după ce faptul asupra căruia atrăgeau atenţia se consumase. Un lucru e cert, însă, ele nu au venit niciodată după reguli prestabilite. Dar este vorba aici doar de experienţa mea extrem de limitată.

— Nu ştiu… Ca să fii arhitect, ai nevoie, printre altele, de o bună vedere în spaţiu, de ceva imaginaţie şi de o oarecare înclinaţie creativă. Sunt sigură că toate aceste calităţi, în bună măsură native, sunt de mare folos şi atunci când ai de-a face cu literatura. Am spus undeva că eu scriu ce văd cu ochii minţii şi, pentru că am fost dintotdeauna fermecată de oraşele cu istorie vastă, fac în aşa fel încât să călătoresc pe itinerarii descrise în mare amănunţime cu personajele mele cărora le construiesc astfel, în peisaje reale, biografii, trasee, destine. În acest mod, izbutesc să mă bucur de amintirea unor experienţe urbane şi arhitecturale la care ţin în mod deosebit şi chiar să i le trec cititorului, atât cât îmi stă în putere. Îmi place să glisez planuri narative şi temporale, să construiesc şi să transform spaţii, să alcătuiesc scenografii, să creez atmosferă prin imagini cinematice, cinematografice. Nu ştiu cât de bine îmi reuşesc toate astea, dar e sigur că nu trebuie să fii neapărat arhitect ca să îţi iasă.

— Care este Bucureştiul – „acel Bucureşti” – pe care îl iubiţi?

— Bucureştiul e un tip de oraş care îţi poate stârni cele mai contradictorii sentimente, pentru că este un loc al extremelor, o aşezare bizară în care conlocuiesc într-un echilibru inexplicabil pauperitatea ultimă şi opulenţa sfidătoare, vioiciunea agresivă şi apatia, urbanul şi suburbanul, cultura şi subcultura. E, de fapt, o colecţie incongruentă de locuri care ajung să se întrepătrundă şi să se transforme cu o viteză uluitoare. Mă fascinează amestecul lui de stiluri, de miresme, de umori, pe care însă ajung să îl şi detest când îmi depăşeşte anumite limite de saturaţie. Iubesc, deci, Bucureştiul în mod poate că inconsecvent, dar îl iubesc cu toate ale lui şi sufăr teribil când văd că nu pot face nimic să îl ajut să iasă din impasuri. Pentru că el este, în mod fundamental, un oraş abandonat, pe care locuitorii lui, mulţi venetici, nu îl cunosc cu adevărat şi nu pot, nu ştiu să îl preţuiască. Şi, de o bună vreme, pare un oraş bolnav, otrăvit, pe ducă. Dar e de spus că a mai fost astfel şi în alte timpuri şi a izbutit să găsească energie ca să îşi supravieţuiască. Iubesc Bucureştiul cu toate ale lui şi îmi vine să îl strâng în braţe ca pe un copil rătăcit, sperând să îi dau putere şi curaj pentru viitor.

— Personajele dumneavoastră din această carte, care conţine 10 povestiri, evoluează în planul real şi, la un moment dat, se produce o ruptură, o crevasă în firul narativ. Este o tehnică vizibilă în toate. Cu toate acestea, ca autor nu interveniţi, nu explicaţi, nu menajaţi personajele. De ce aţi ales să le conferiţi această libertate?

— Întâmplările stau sub semnul unor întâlniri. În ce fel ne defineşte de fapt „întâlnirea” în viaţă? Suntem (şi) suma întâlnirilor noastre?

— Suntem, într-adevăr, suma întâlnirilor noastre cu un anumit context de viaţă: cu o epocă, un loc, cu propriii părinţi şi fraţi, apoi cu învăţătorii şi profesorii noştri, cu colegii şi prietenii noştri, cu cărţile pe care le-am citit, cu evenimentele majore ale vieţii noastre, cu casele în care am locuit, cu oraşul şi lumea şi, nu în ultimul rând, cu noi înşine, veniţi aici cu o zestre biologică proprie, având date clare şi neschimbabile. Unele dintre aceste întâlniri ne sunt impuse, altele sunt rezultatul liberului nostru arbitru. Fiecare dintre ele ne defineşte într-o anumită măsură şi contribuie cu o câtime necuantificabilă la stabilirea traiectoriei vieţii noastre. Şi e bine să aflăm asta cât mai devreme, ca să căutăm mereu, dintre toate întâlnirile pe care le putem alege, pe cele cu resurse bune pentru ceea ce întrezărim şi îndrăznim să numim destinul nostru.

— Totodată întâmplările stau şi sub semnul unei călătorii – şi nu mă refer doar la oraşele în care ne purtaţi literar. Viaţa însăşi pare a fi o călătorie, prin urmare, ce ar trebui să se afle la capătul ei?

— Iată o altă întrebare la care nu cred că pot să răspund mulţumitor. Viaţa pare să fie, într-adevăr, o călătorie pe traseul propriu al fiecăruia, bun sau rău, după cum ne-a stat în puteri, ori ne-a fost dat. Nu ştim de cine, nu ştim de ce. Pe parcursul său avem sau nu revelaţii care ne vor putea schimba direcţia, sensul de mers, rostul în lume, avem intuiţii, ne formăm convingeri, câştigăm bătălii, trăim înfrângeri, dar cum stăm cu războiul cel mare, nu prea aflăm în această dimensiune. Poate într-o alta, despre care nu avem certitudini, ci doar străluminări, vise, speranţe. Deci capătul rămâne să plutească în necunoscut.

— Este literatura, pentru dumneavoastră (şi) o formă de libertate? Şi mai ce este literatura pentru dumneavoastră? De fapt, de ce scrieţi?

— De multe ori, pentru că pe parcursul complicat şi restrictiv al proiectării, arhitectul este încorsetat de norme şi legi, de bugete, de gusturi ale beneficiarilor, de tabuuri, de un anumit spirit al epocii pe care puţini îl pot depăşi, el este obligat să îşi cenzureze pornirile de inventivitate, să le canalizeze în alte direcţii. Astfel că veţi descoperi cum unii arhitecţi „evadează” în domenii mai libere, cum ar fi designul, pictura, muzica, scrisul. Eu mi-am descoperit la un moment dat pasiunea pentru cuvinte, pentru puterea lor inegalabilă de a împărtăşi idei, emoţii. Sunt fascinată de potenţialul de perfecţiune al sunetului unui text, de intensitatea lui, de claritatea gândului pe care îl poate transmite. Cred că literatura este specia comunicării în care omul se poate exprima total. Aşa se face că pentru mine, scrisul este un joc minunat care mă ajută să mă apropii de mine însămi, dar şi de ceilalţi, în mod absolut liber, fără false pudori, şi să încerc să îmi clarific mari întrebări, să exersez sunetul textului propriu.

— Este mai provocatoare proza scurtă, povestirea, în comparaţie cu romanul?

— Din perspectiva cititorului contemporan, aglomerat şi stresat, o carte de povestiri e mai accesibilă decât un roman, e mai uşor de consumat emoţional, mai uşor de lăsat din mână. Am mizat pe acest lucru când am început să scriu povestiri. Mi s-a părut că în vremurile noastre e nevoie de ele mai mult decât altădată. Din aceeaşi perspectivă, cred că un roman presupune atenţie concentrată, o mai mare implicare, timp de lectură mai lung. Şi pentru scriitor, romanul presupune un buget de timp mai generos. Nu se poate scrie în jumătăţi de oră puse cap la cap. În plus, spre deosebire de un volum de povestiri, care este o culegere de întâmplări, romanul trebuie gândit de la început ca un tot unitar, cu o arhitectură narativă solidă, cu personaje credibil structurate, cu o intrigă coerentă şi, nu în ultimul rând, cu o temă care „să ţină”, să intereseze de la început la sfârşit. Dar povestirile şi romanele nu se exclud, ci doar se inserează diferit în peisajul temporal şi afectiv al cititorului în funcţie de spaţiul disponibil.

— Când este momentul privilegiat pentru scris? Aveţi anumite tabieturi de scris?

— Timpul meu este foarte fragmentat. Biroul de arhitectură, orele de la facultate, treburile de acasă puse cap la cap, cel mai adesea nu lasă nici un minut pentru scris. Trec uneori luni şi luni de zile în care nu pot economisi nimic pentru acest joc extraordinar în care mi-ar plăcea să locuiesc uneori cu totul. Deci nici vorbă de tabieturi. Scriu în firide de timp găsite întâmplător, după ce toate celelalte lucruri au măturat meticulos întregul spaţiu al zilei. Dar trăiesc cu nădejdea că viitorul mă va ajuta să îmbunătăţesc acest bilanţ.

— Ce aduc minunile în viaţă? Există o minune trăită de dumneavoastră care v-a schimbat ca om?

— Poate că minunile, aşa cum le vede fiecare, poartă cu ele speranţa că, într-adevăr, cineva, acolo sus, ne iubeşte. Speranţa că vom izbuti să ieşim la liman chiar şi din cele mai grele încercări ale vieţii în care am fost proiectaţi fără prea multe „instrucţiuni de utilizare”. Îndrăznesc să spun că am avut parte în existenţa mea de întâmplări miraculoase care nu doar că m-au trecut pe malul celălalt al unor situaţii şi fapte aparent fără ieşire, dar care cred că m-au transformat definitiv în altcineva. Pesemne că ele au venit cu menirea să mă ajute să înţeleg lucruri la care nu aş fi ajuns altminteri, să devin mult mai atentă la reglajele fine ale fiinţei şi ale lumii care sunt, alături şi împreună cu celelalte fiinţe, celelalte lumi dimprejurul meu.