Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Gela Enea

închide ochii, Maria

cunoştinţele noastre despre tenebre

au devenit manifeste romantice,

le spulberă vântul pe străzi...

oamenii îşi oferă libertatea de-a lua câte unul acasă,

fără să-l înţeleagă, Maria;

sunt vremuri grele, vremuri de criză, vremuri

în care murim de poezie ca dintr-o boală,

visul se naşte conspirativ,

când noaptea face sex în grup şi nu-i pasă al cui e bastardul;

înghite dimineţile ca pe nişte prune uscate,

Maria,

îi place gustul toamnei, electricitatea din sâmburi a lumii;

dacă vei simţi un ropot de mitralieră în piept,

să-ţi desfaci atentă cămaşa,

vom da dragostei noastre ultima şansă,

se va întoarce visul cu polenul altor vise pe aripi,

îl vei creşte la sân, Maria,

va avea un nume,

doar noi să-l ştim!

aici e nevoie să puneţi de toate

ca în mormântul unui faraon

amfore inele brăţări

şi

dinţii duşmanului învins în ultima bătălie

e nevoie de o fântână/ fiecare

să-şi spele oasele

de-atâta trecut prin acele de siguranţă ale istoriei/

cu o singură ciutură prinsă de cumpănă

pentru cerb şi pentru vânător

când se-apleacă

să le cadă inima în aceeaşi picătură de apă

e nevoie de războaie suveici fire negre

pentru miresele vândute taţilor/ în ceasul expatrierii

mamelor mute/

de artificii

să cadă din cer ploi organoleptice

ochi verzi

ochi albaştri

negri de smoală

pentru orbul Vasile care crede că

pânza freatică a luminii este

la peste 2000 de ani adâncime

aici e nevoie de vorbe

în stare să cumpere bunăvoinţa morţii

de ce eu

senzorii vieţii pâlpâie încă

bruegel cel tânăr în bruegel cel bătrân

tic-tac tic-tac

aici e nevoie să puneţi de toate

dar mai ales e nevoie să nu luaţi nimic

pentru că nu vă aparţine nimic

dansează cu el

ţi-am zis femeie

dansează cu orfanul acesta

pe care l-am numit într-un moment de vagă inspiraţie

dumnezeu – înhămat la propriul car alegoric –

trage frâiele razelor pân-ajunge luna

în dreptul gurii

şi se lasă muşcată

dorinţa de om

la balconul ceresc rufele tale adună soarele

pe care n-ai apucat să-l trăieşti astă-vară

flancate de sfinţi expropriaţi

cu pielea crăpată

de la brâu încotro nici minte nu ţin

nici azil

în blana de lup a fiecărui sunet

femeie acesta nu este fiul tău

l-a abandonat o noapte îndrăgostită indecent

de întunericul altei nopţi

dacă-l iubeşti

dansează cu el

ţine-i ritmul

fotografie cu tata

amintirea tatei trece prin antebraţ

se lasă-n degete

cu furnicături peste ecusonul său de poştaş

tata a fost poştaş în ithaca de la poalele dealului măgura fetii

ducea pensii

scrisori

arar câte-o vedere din oraşe mari

cel mai mult îi plăceau vederile

se uita lung la fiecare

le mângâia

să simtă-n podul palmei asprimea zidurilor istorice

tata călătorea cu velocipedul

înjura când se rupea lanţul ori se-ncurcau spiţele

că se-nvârte roata-n gol

venea acasă seara plin de praf

îi lustruiam pantofii

adunam praful în grămăjoare să păstrez din drumurile bătute de tata

puteam să fac o măgură a noastră din cât praf s-a strâns de pe pantofii lui

toamna trecută tata n-a mai înjurat velocipedul cu toate că

lanţul era rupt în trei locuri spiţele

căzuseră jumătate

nici de vorbit n-a mai vorbit

atunci mi-am făcut prima fotografie călare pe velocipedul său Carpaţi

am vrut să-i fac una şi tatei

dar i se schimbase culoarea

se lăţiseră fălcile

din nări îi ieşeau dopuri de vată

nu e tata am zis şi

m-am lăsat păgubaş

a doua zi am cumpărat lanţ nou duzina de spiţe

nişte tenişi din pânză

pantofii n-are cine mi-i lustrui

nobila casă

pereţii ei pulsează

vene cu morfina altor timpuri

când mi se lipea gloria pe tălpi şi

nu ştiam dacă merg

sau

plutesc

în nobila casă

am decretat starea de urgenţă a verbului a fi

am iubit

substraturi de pudră devenisem femeie

acum

în nobila casă

pe pervazul ferestrei îşi ţin de urât două peruci

cu ele mi-am trăit naufragiul

am urât

cearşafurile albe

citatele din Borges

lecţia despre libertate şi vid

lumea să ţină minte

când voi întoarce obrazul celălalt

să fie prin preajmă

umbra ei de femeie

îmi doresc un bărbat al meu/ în amintirea

celor care-au promis că se-ntorc

dar n-au făcut-o

să-i arăt strada unde locuiesc

seara

să-i dezleg nodul de la cravată

fiecare nasture să-l mângâi în căderea liberă a cămăşii

să-i recunosc

absenţa

după consistenţa frigului

că nimic nu ţine de cald unui om decât alt om

unui obraz decât alt obraz strâns lipit de el

tot ce-am trăit prinsă în bulboanele dezgustului

gros-planul ratărilor succesive a fost

pentru a salva în final acest scenariu

loja capitonată

din umezeala stranie

de hidră

a singurătăţilor degustate la ceremonii

îmi doresc un bărbat al meu

îl revendic deopotrivă lui dumnezeu şi poporului său masculin

pentru asta mătur cu sufletul apele

umilinţa de lux a oricărei femei/ când

aşteaptă bărbatul în care să se piardă

© 2007 Revista Ramuri