Cu volumul Taina în care locuiesc, apărut la editura clujeană Neuma, foarte productivă în ultimul timp şi bine orientată în promovarea literaturii de calitate, poeta Carmen Tania Grigore nu este la prima sa apariţie editorială, ceea ce se şi remarcă în felul cum concepe discursul liric, în uşurinţa asocierilor semantice şi chiar în crearea unor imagini capabile să rămână în memoria cititorului avizat.

Pe coperta a IV-a Horia Gârbea o caracterizează drept o poetă matură, în timp ce despre volumul mai sus menţionat afirmă că este cel mai bun al autoarei, adevăr de care ne convingem printr-o lectură atentă şi critică, în sensul revelării originalităţii, tonusului şi atmosferei intimiste asumate de autoare.

Primul text din acest volum este o poezie de dragoste, o confesiune a unei trăiri plenare, de vreme ce poeta simte nevoia să exprime efectul tămăduitor, cantabil prin imaginea greierilor apăruţi, temerar, între sâni: „cu dragoste topesc metafore/ când somnul vine spre noi generos/ cu tandreţuri, cu dragoste îmi aduci greieri între sâni/ şi mă întinereşti provocator...” (cu dragoste).

Acelaşi registru intimist regăsim şi în poezia următoare, doar că în nobleţea iubirii prezente încap şi fragmente ale trecutului, pentru că nicăieri „nu este mai ieri/ decât în ochii în care nu mai încap amintiri” (cât se poate de simplu), iar ludicul interferează cu actul grav al cunoaşterii, simbolul ochiului fiind evident, în acest sens: „între noi jucăuşii ochi aruncă ţărână în gura pofticioasă a zilei”.

Fiinţa reverberează amurguri într-o mitologie proprie, îşi încununează trecerea printr-o singularitate conştientă: „am invocat/ desprinderea din ceaţă/ apoi căderea/ într-un amurg alintat” (amurg alintat), ca apoi să cheme tandru: „vino, la fel de nerăbdător/ să-mi atingi glezna,/ ca atunci când am alunecat/ pe Podul minciunilor”.

Aceeaşi temă a dragostei, particularizată, de data acesta prin motive precum noaptea şi visul, promisiunile şi misterul, zborul, aripa care-l condiţionează, zăvoarele de oase, fluturii tăcerii, plecarea, sau hazardul sunt prezente în textele următoare, ca un corolar al trăirilor poetei: „poate că sunt fluturii tăcerii,/ îmi spui,/ odinioară ascunşi în majuscule/ care ne străjuiau adâncul;/ timpul şi-a desferecat zăvoarele de oase,/ amintirile au traversat/ anotimpurile/ şi s-au adăugat ochilor/ dor peste dor/ într-o memorie necesară” (fluturii tăcerii).

Cerul dragostei nu este întotdeauna traversat de soare, cuvintele nu se rostesc exact pe calapodul gândului, fisurile fac parte din viaţă, ceea ce autoarea ştie, asumându-şi, în ciuda acestor realităţi, iluzia că orice plecare nu înseamnă decât o absenţă mai lungă sau mai scurtă, ca atare, spiritul rămâne tonic: „fără să vrei/ tu laşi în urmă/ o secundă rebelă/ desferecată-n fulminaţii/ despre care eu nu prea ştiu nimic; ieri am rămas fără glas/ nu am putut să te chem înapoi” (fără glas), sau, într-un alt poem, constată efectul: „ceasul nebun/ ne-a strecurat/ în fiecare vârstă/ ciulinii pustiului” (fără chemare).

Certitudinea că nimic nu este definitiv, re/luarea aceluiaşi schimb de tandreţuri, în ceremonialul erotic devine laitmotivul volumului Taniei Grigore, care, totuşi, pare, la un moment dat, uşor monocord şi previzibil: „briza mării aduce neastâmpăr privirii,/ ochii tăi întineresc şi nu-i mai poţi stăpâni,/ jubilează de-a lungul/ şi de-a latul dorinţelor/ copleşiţi de abundenţa/ surâsului;/ tiptil, apar/ ispite fierbinţi/ şi trupul tău/ picură nectar/ în tăcerea mâinilor” (decorul bucuriei).

O frumoasă şi inspirată artă poetică este textul destăinuire, pe care-l cităm integral, pentru fluiditatea lui şi pentru acurateţea imaginilor create: „poezia e freamătul/ din respiraţia celui rămas singur,/ încorsetat în dificultăţi de eliberare,/ e truda deschiderii braţelor/ până aproape de cer”.

Carmen Tania reuşeşte asocieri originale, ceea ce devoalează exerciţiul pe text, aşa cum se poate remarca în fragmntul următor: „din spectrul ispitelor/ vine o adiere exotică/ şi doar o rază de sfială/ desparte umbrele captive/ în arabescuri sentimentale”.

Tendinţa de a impune superlative duce şi la crearea unor epitete redundante, precum în exemplul pulover suprauzat, dar, în general, poeta dispune de lejeritate în sugerarea atmosferi intimiste, de o armonie care izvorăşte, natural, din străfundurile fiinţei sale.

Reflexivitatea este probată când autoarea pune în pagină relaţia specială cu divinitatea, aşa cum se întâmplă în poemul fiinţare şi abandon, două substantive abstracte, dar care nu împiedică textul să fie expresiv: „dacă Dumnezeu nu ar sângera/ în trecere prin canoanele noastre/ am striga cu înfrigurare după iertare”.

Pastelurile, atâtea câte sunt, conţin elemente de meditaţie şi se se raportează la supratema timpului, în care descoperin motivul, atât de actual, al distanţării sociale: „ceaţa triumfă/ acolo unde umblă zvonul/ unei distanţări sociale;/ e timpul să împăturim/ acest calendar estompat/ şi să culegem/ răscoaptele concluzii”.

Având tăcerea aşezată discret în spatele pleoapelor, poeta Carmen Tania Grigore ne aşteaptă în universul său liric, traversat de nelinişti, dar şi de speranţa că versurile vor produce acea stare de bine, pe care o trăim ca efect al unui volum concordant cu propriile aşteptări, adevăr de care ne convingem prin lectura cărţii Taina în care locuiesc.