De la mitul biblic al pescarului Iona, valorificat magistral în piesa soresciană, la Omul-acvariu, volumul poetului Ivan Pilchin, scris în limba rusă şi tradus în limba română de Maria Pilchin, soţia sa, pentru a fi publicat la editura ARC, reţinem, în primul rând, ideea captivităţii sufletului în trup, asociat în dramă cu repetitivele burţi ale chitului, în timp ce în poezie această captivitate este prezentată ca un acvariu.

Poezia lui Pilchin nu este, totuşi, una a transei, nu în totalitate, fiindcă sunt foarte multe insule unde lumina inundă cuvântul şi speranţa înfloreşte în metaforă. De altfel, chiar motto-ul ales din George Trakl defineşte o lirică a nostalgiei şi a asumării scrisului ca posibilă, măcar parţial, ispăşire pentru vina existenţială.

Dispunerea versurilor în pagină aminteşte de o tehnică geometrică, foarte vizibilă începând cu modernismul barbian din etapa ermetică, însă la poetul basarabean mesajul nu este un accelerator al cognitivului, ci, mai degrabă, invită lectorul să intre în spectacolul privirii, să pedaleze mai mult pe ludic:

„el zice

tu şi eu

suntem apă

şi atunci când

ne

iubim

unul pe altul

apele noastre se contopesc” (eau de vie).

Cuplul adamic apare insinuat în imaginea apelor contopite, căci „totul curge”, conform principiului formulat de Heraclit, prin urmare, şi iubirea seamănă cu un fluid ce se dovedeşte doar aparent între două maluri, a se citi suflete, ea revărsându-se şi măturând astfel individualitatea, ca în final să-şi anexeze alte şi alte teritorii spirituale, drept experienţe cathartice: „ea zice/ cândva/ apele iubirii/ noastre/ vor cădea/ în picături de ploaie/ deasupra acestui/ oraş/ amestecându-se/ cu alte/ ape care/ precum noi/ s-au iubit/ unele/ pe altele/ şi iată că/ odată/ în lumea/ asta/ nu vor mai rămâne/ ape/ care/ să nu fi fost/ unul dintre noi/ care/ să nu fi ştiut/ dragostea/ cuiva” (eau de vie).

Poezia Odiseu dezvoltă mitul călătoriei asociat cu cel al alienării omului modern, prin versuri concentrate, cu metafore-simbol perfect integrate în ansamblu: „fiecăruia îi este dat/ să meargă/ pe căile lui odiseu/ să-şi piardă prietenii/ unul/ după altul/ să zică mă cheamă/ nimeni”.

O altă inovaţie în privinţa formei descoperim în textul intitulat ars poetica, unde, aşa cum explicit arată acest titlu, este vorba de o confesiune cu privire la legătura indisolubilă dintre creator, artă şi receptorii acesteia.

Formal, poezia debutează aparent narativ, dar, de fapt, nu se pune problema de naraţie, este doar un subterfugiu poetic pentru acumulări aluvionare de sensuri, în versuri unde mărturisirea are nevoie de spaţii mai largi: „şi încă: dacă vorbesc în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar poezie nu am, făcutu-m-am armă sunătoare şi chimval răsunător. şi dacă am darul prorociei şi tainele toate le cunosc (…) şi dacă am atâta credinţă încât să mut munţii, iar poezie nu am, nimic nu-mi foloseşte. poezia îndelung rabdă”.

Într-un autoportret compus la nivel micro, poetul împrumută chipul furnicii extenuate de căratul unei dulci poveri, pe care este păcat să o striveşti, sau se identifică într-un pahar de cristal destinat licorilor în zi de sărbătoare. Foarte interesantă este şi calea basarabiei, poezie emblematică, mărturisind, printre cuvinte, un dor vechi, mascat de gardul care „stă să cadă” sau de lătratul câinilor prin „gropi/ de frig”. Element oscilant, vântul urlând, are forţa, pare-se, de a rupe această cale, efectul fiind „un apus ce va veni/ curând/ inevitabil/ toate-s/ acolo”.

Există un melanj de stări contradictorii pe fundalul naturii prevestitoare de cataclisme, astfel, „un stol de ciori/ a pătat/ cerul serii” în timp ce „a rămas neliniştea/ şi senzaţia de regret/ că aceste poeme/ nu sunt ale mele/ că aceste poeme/ nu mai există/ de atunci scriu/ în timpul somnului/ ştiind că trebuie să devin/ gogol/ să devin/ repet/ pentru a mă salva”.

Ivan Pilchin are accente mesianice în versurile acestui volum, trăieşte în contumacie cu istoria contemporană pe care o developează cu destul curaj: „tot ce se întâmplă în oraşul k./ se întâmplă şi în ţara m./ tot ce se întâmplă în ţara m./ se întâmplă şi în altă parte/ şi tot ce se întâmplă/ în altă parte/ într-un fel sau altul are ecou/ şi în ţara m./ pe una din străzi/ în una din case” (unde în apă, păienjeniş în aer).

Cum orice literatură duce propriile bătălii şi orice scriitor se înrolează voluntar pe un front, pentru mulţi invizibil, devine imperios necesar să existe şi cruciaţii, cei care „îţi stau în faţă/ de parcă ar şti că/ la fiecare lectură/ nouă/ a cronicii cruciate/ au tot mai multe şanse/ să-şi găsească mult căutata tihnă/ aşezându-se/ în memoria cuiva/ să-şi găsească în cineva/ într-un sfârşit/ casa”.