Ochii heterotopici, transformaţi în diverse părţi ale corpului, sunt echivalenţii spirituali ai clarviziunii, în timp ce prea mulţi ochi semnifică decompoziţia psihică. În arta creştină, un ochi înconjurat de raze solare îl exprimă pe Dumnezeu, aşa încât, formulând o concluzie spontană, ochiul înseamnă cunoaştere, spiritualitate, iar când este în exces, generat de forţe intraductibile, ochiul induce starea de confuzie, poate chiar sentimentul morţii.

Am enunţat câteva posibile interpretări ale simbolisticii ochiului pentru că cel mai recent volum al lui George Vulturescu se numeşte Printre vânătorii de orbi. Mare parte a textelor din acest volum se constituie în confesiuni marcate de retorismul unor întrebări răvăşitoare, unde sinele se autoparcelează în semne şi însemne poetice dense, unde, afirmă autorul, „se rostesc silabe secrete/ care rup sigiliile dintre morţi şi vii” (Cămaşa poeziei nu se ţese pe lumea asta).

Lumina, atâta câtă se strecoară în fibra poemului, este secondată imediat de umbră, „umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj”, şi atunci nici nu poate fi captată de fiinţa prin naştere solară, ci receptarea ei înseamnă filtrul durerii celor „jupuiţi de umbrele lor”. Ideea vindecării prin artă nu este una nouă, dar la George Vulturescu există o locaţie a desfătării, hanul de pe malul Someşului, în care poetul îşi aşteaptă muşteriii, pe codrenii săi, cu tejgheaua plină, căci, nu-i aşa, poemele „vindecă de junghiuri”, trasează hărţi „printre coşmaruri şi cărări ale Ochiului Orb/ pe unde-i poţi scoate din cripte/ pe cei ce n-au apucat noaptea nunţii”. Convins că nu este un bun Orfeu, George Vulturescu îşi caută exemple şi reazem în literatura veche sau mai puţin veche, preluând imaginare ziceri ale unor Varlaam, Augustin, Ioan, Srba Ignjatovic.

Copilăria, asociată, în general, cu Edenul, apare la George Vulturescu, surprinzător, oglindită în ochii unui lup schilod şi năpârlit, o apariţie stranie, înfricoşătoare, pe care poetul o lasă totuşi într-un colţ al memoriei şi alege, printr-un paralelism cu fiara, sticlirea neagră a ochilor şi dinţii. De atât are nevoie, de acei dinţi de lup, care să sfâşie grumazul cuvintelor: „Îmi trebuie dinţi de lup să le dibuiesc/ abia când le sfâşii grumazul cald,/ abia atunci încep să te doară – devin ale tale,/ ale scrisului tău”.

Ar fi interesantă realizarea unui glosar al sintagmelor construite de poet în jurul ochiului, ca simbol central pentru tot acest volum, iar textul Codexul Negru reprezintă încă o dovadă că simbolistica ochiului pare inepuizabilă pentru scriitor. Exemplific cu un fragment din poem care mi s-a părut extraordinar de puternic, un fel de geneză a viului prin Cuvânt: „nu există nimic în afară de litere/ ele se alăptează una pe alta de parcă fiecare/ ar fi un uger de bivoliţă/ (...)/ bezna n-are cer/ nu există nicio dimineaţă a beznei/ doar Miezul Nopţii există în care/ cucuveaua cântă...”. Orice mişcare, fie ea de împăcare sau de revoltă este, în primul rând, un reflex al ochilor, privirea are lamă de brici chiar şi în interiorul ochiului orb, ceea ce face din confesiunea lui Vulturescu o poezie singulară în peisajul liric actual: „şi soldaţii celorlalţi Creoni au ochii orbi/ oraşul este o melasă care curge din ochii lor/ până la glezne, până la genunchi…/ nu te mai potriveşti cu oraşul acesta –/oraş al viespilor...” (Furie).

O artă poetică pare şi textul Mătasea broaştei de pe lacuri, al cărui titlu nu anticipează tema, ambiguizând în mod voit mesajul. Două însemne are poezia în lupta ei de avangardă, stema şi cimitirele, întrucât stema sugerează victoria, iar cimitirele sunt apanajul morţii. Când moare un poet, ne spune George Vulturescu, se creează dilema următoare: ce ar putea să înfăşoare mai bine cadavrul, un steag, o eşarfă a Academiei sau pânza unui sac? Ironia amară a discursului liric îşi are cheia în finalul poemului, care face legătura cu titlul: „poetul a scris demult: «Gloria lacurilor este mătasea broaştei/ de sub care nămolurile ridică lujerii nuferilor”.

Este mai mult decât o metaforă afirmaţia „Miezul Ochiului Orb e opiu pentru literatură”, este o profesiune de credinţă, pentru acest autor profund şi grav, în tot demersul său, aureolat de o solitudine dătătoatre de fiori. Nordul nu înseamnă un punct cardinal orientativ în lirica volumului, Nordul este direcţia sigură spre neant, mai ales când omul conştientizează că legea contrariilor poate fi distructivă: „Cu adevărat este cumplit să ai un Ochi Teafăr/ şi un Ochi Orb/ şi niciunul nu crede ce vede celălalt” (Orfeu, cel de la marginea oraşelor).

Într-un alt poem Nordul nici nu există, „Există doar frica – o plantă pe care trebuie s-o uzi zilnic/ cu amintiri/ o plantă care se usucă şi ea, de frică, aşteptându-te” (Nu există Nord, copile). Pentru George Vulturescu „Ochiul care plânge poate deosebi o fiinţă vie/ de una moartă” şi tot el ne asigură că „plânsul e mai bătrân decât versul.”

Lectura acestui volum presupune atenţie la polisemia construcţiilor poetice, la tehnica persuasiunii, deseori camuflată în întrebări autoreferenţiale: „Cârtiţa ştie că Infernul nu e sub pământ,/ ci afară, sub cer, în lumină, în aer/ poemul tău va fi aer pentru cei de sub mască/ şi va fi lut pentru cârtiţe?”. Nu ştiu ce răspuns aşteaptă autorul ori dacă aşteaptă un răspuns la propria-i dilemă, dar ceea ce ştiu în mod cert este că volumul Printre vânătorii de orbi este o carte de referinţă în poezia actuală, un volum ce merită interesul iubitorilor de literatură mai mult sau mai puţin avizaţi şi pe care îl recomand cu toată convingerea!