Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia în ţinută festivă

        de Gela Enea

Cu o experienţă nu numai poetică, dar şi gazetărească, Traian Ştef este autorul mai multor volume de versuri, proză, eseuri şi studii literare, numele său fiind legat de prezenţe revuistice demne de toată admiraţia cititorilor de ieri şi de azi.

Volumul la care mă voi referi a apărut în 2021, la editura ieşeană Junimea, în colecţia Atrium, coordonatorii acestei colecţii fiind Ioan Holban şi Lucian Vasiliu. Titlul, Sacoul demodat, face trimitere, probabil, la opţiunea poetului pentru poezia cu formă fixă, şi anume, sonetul, mai puţin vizibilă în preocupările celor mai tineri scriitori, a căror creativitate îşi trage seva dintr-un postmodernism de tip occidental, să-i spunem, poezie en vogue, deşi marii maeştri, precum Petrarca sau Shakespeare, nu sunt negaţi valoric de nicio generaţie.

Traian Ştef îşi numeşte poemele Cunună de sonete, distribuindu-le în patru cicluri, exact câte strofe are un sonet: Cunună de sonete/ pentru scaunul/ din inimă de stejar; Cunună de sonete/ pentru sacoul/ demodat; Cunună de sonete/ pentru lumea ca voinţă/ şi reprezentare/ a rădăcinilor agăţătoare (glisând, astfel, dincolo de filozofia schopenhaueriană), Cunună de sonete/ pentru mersul/ cu trenul (iată că şi asta se poate). Eşti captivat, de la început, de punerea în pagină a textelor, după o aritmetică poetică în care se întrevede abilitatea extraordinară a autorului. Cele patru cicluri au, în deschidere, un poem-matrice, evident, alcătuit din paisprezece versuri. Fiecare ciclu conţine, la rândul său, paisprezece texte (fără cel pe care l-am numit matrice) şi primului text dintr-un ciclu i se rezervă în debut primul vers din textul-matrice, apoi se încheie cu al doilea vers, din acel text, ce va fi incipitul celui următor, apoi tot aşa, până se adună cele paisprezece poeme. O asemenea atenţie, perspicacitate şi chiar scriere a titlurilor ţin de exigenţa unui autor cu vaste cunoştinţe în domeniu, dar şi cu un talent indiscutabil.

În privinţa tematicii sonetelor, am remarcat supratema timpului, comuniunea generaţiilor, lumea ca teatru, iubirea, convalescenţa eului solitar, sinele creator şi arta sa, măştile nimicului, viaţa şi moartea aflate într-o continuă devălmăşie, ca să exemplific doar câteva. Supratema timpului apare chiar în primul sonet şi are ca laitmotiv scaunul din lemn de stejar, care-a cunoscut vitregiile destinului: „Un scaun din lemn de stejar stă singur la o masă/ I-e şlefuit şezutul, ars spătarul/ De vremurile ce-au gustat amarul/ Şi umbrele care-au rămas prin casă”. Povestea/ aventura existenţială a scaunului continuă, preluată de alte şi alte fantoşe, retrăită la nivel macro, pentru c㠄Istoria stă scrisă după grindă,/ Pe masă e merindea şi rozarul”.

Poetul are propriile cenzuri, trece prin etape de combustie interioară, simte acea „flacără ce nu vrea să se-ntindă/ Ca suflul meu să îl împart cu jarul”, de aici şi întrebarea „Sunt cel adevărat, ori supleantul”. Casa nu este un adăpost privilegiat, nu pare locuită de fiinţe compatibile una cu cealaltă, ci, mai degrabă, reprezintă un depozit de amintiri: „Sub talpă, foi îngălbenite, martor/ Al timpului trecut gătit să iasă/ Din lada cea de zestre ca o iască,/ Înflăcărând oftatul din pridvor”.

Interesantă îmi pare şi viziunea asupra actului creaţiei, simbolizat fie de războiul de ţesut, care, prin urzeală, folosind suveica, face straiul, fie de briciul nemţesc şi de creionul chimic, în măsură să prindă chip „din litera borţoasă”. Şi tot artă poetică pare să fie, în sensul ubicuităţii, poemul care „din cheie face salturi”, încât ajunge nu doar în paharul cu vodcă al poetului, ci şi foarte sus, „la stele”, aluzie la sacralitatea actului artistic. Volumul conţine poezii autoreferenţiale, cu metafore vii, în care conotaţiile se dezvoltă dintr-una într-alta, printr-o textură armonioasă, aşa cum le şi stă bine unor sonete.

Detaliul cu sacoul demodat te pune în dilemă, pentru că sacoul este purtabil, în general, la ocazii festive, prin urmare, sunt tentată să asociez poezia cu o sărbătoare a spiritului, iar epitetul demodat nu poate fi sinonim cu vetust, ci cu însuşirea de a rămâne fidel unei anumite epoci, a eleganţei, a rafinamentului, fie el chiar lingvistic. Motivul cuplului adamic derivă din mai cuprinzătoarea temă a dragostei, dar femeia şi bărbatul nu sunt mereu fiinţe complementare, au imagini proiectate în antiteză: „Bărbatul lumii noi, de catifea/ Mai lasă urme de pescar pe prund/ Şi Sancta Rosa tristă bea şi bea”, căci „E viaţă tot ce dus a fost pe dric”. Trenul lui Traian Ştef are, ca toate trenurile, opriri în staţii, întârzieri şi lume pestriţă prin vagoane, astfel încât nu mă miră formularea unei concluzii triste: „Că oboseală e să stai într-un vagon/ Forţat de-o destinaţie impusă.”

Sunt multe posibilităţi de receptare şi de interpretare a poemelor din acest volum, inedit prin construcţia lui, cu un sistem binar de rime, îmbrăţişată în catrene şi încrucişată în terţine, după cum sunt şi atâtea mesaje puternic ancorate în cotidianul din care încearcă autorul să răzbată prin arta cuvântului, spre inima cititorilor, ceea ce cred că reuşeşte cu prisosinţă. Recomand Sacoul demodat convinsă că nu este absolut deloc demodat, dimpotrivă, el poate fi apanajul unei lecturi încântătoare şi incitante, din care orice posibil cititor să iasă mai bogat spiritual şi mai atent la virtuţile limbii române.

© 2007 Revista Ramuri