Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un cetţean al lumii – poet

        de Gela Enea

Sub coordonarea lui Nicolae Tzone apare, la Editura Vinea, în 2020, an pandemic, de frustrări şi de spaime, dar, pe de altă parte, de întâlniri mai dese cu sinele, volumul Angelei Nache-Mamier, perdeaua de fier/ le rideau de fer. Autoarea descinde din generaţia optzecistă, dar poezia sa traversează, odată cu autoarea însăşi, graniţele României, apărând, ca urmare a stabilirii Angelei în Franţa, în variante bilingve sau, dacă nu, într-un melanj metaforic de sintagme, asocieri şi resemantizări din ambele limbi.

Perdeaua de fier mă duce cu gândul la o expresie extrem de uzitată, anume, cortina de fier, asta dacă încerc o conexiune cu politicul care, volens-nolens, multă vreme a pătruns şi în sfera literaturii ca s-o facă părtaşă conjuncturilor. Volumul, editat în limba franceză are, desigur, şi varianta în limba română, variantă la care mă voi referi în comentariile mele.

Textul ce deschide volumul este unul în care descriptivul apare luxuriant, cu măslini, cu irişii lui Van Gogh, cu smochini şi, mai ales, cu frumoşii cactuşi ai grădinilor unde localnicii „recunosc vântul ce va sufla/ după consistenţa miezului de pâine/ cel uscat anunţă mistralul/ cel umed vântul marin/ ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu piraţi corsari pescari ciobani/ pământul acesta are o inimă acest pământ are un puls” (m-am construit pe o coloană infinită). Paradigma după care se racordează la univers Angela Nache-Mamier apare în confesiunea poetei exprimată lapidar, însă convingător: „sunt cetăţean al lumii/ voyager c’ est exister”. Cu toate acestea, poeta recunoaşte c㠄nu există echivalent pentru starea de dor”, iar noi trebuie s-o credem, căci ea cunoaşte cel mai bine experienţa iniţiatică a plecărilor. „Memoria mă înfrumuseţează”, se confesează Angela, simţindu-se „îngropată de vie sub fustele vieţii/ desculţă şi dreaptă”.

Străbătută de tenebre îmi pare viziunea din poemul smochinul, unde totul va fi destinat autoflagelării, totul se va comprima şi se va reduce la nimicul vândut în talcioc, până şi scheletele vor ajunge o marf㠄pe planeta-mamă/ în scrum”. Cusătoreasa de pietre propune o tipologie, a femeii ingenue, clarvăzătoare şi curajoase, care se numeşte Miranda, dar poate avea atât de multe nume, importantă îi este menirea pe acest pământ: „cusătoreasa de pietre are în buzunare/ cioburi sârme culori bibelouri/ portrete caleidoscopice marea spală tălpile goale şi reci/ între aer apă cer şi pământ/ miranda lipeşte pietricele figurine multicolore/ cu un clei vârtos şi ieftin/ de la pescari/ buzunarele sale buzunarele mării”.

Groapa cu lei a iluziilor este o artă poetică din binecunoscuta recuzită a modernismului actual, poeta se contemplă cu detaşare, îşi înregistrează iluziile, neînfrumuseţate de nimic, doar ca să se ipostazieze în purtătoarea de tristeţi existenţiale: „gândurile paralizează conduse anapoda/ de cămila cheală a singurătăţii/ nicio oază pe măsura celor ce-au fost/ uşi şi pereţi lipindu-se reci de eforturile retinei de-a străluci degetele-ntârzie/ pe nimicurile importante ale amintirii/ aşchii mărunte/ abia dacă umplu căuşul strivit al palmelor”. În aceeaşi notă este şi poemul numit, cu un titlu sintetic, condiţie, din care transpare atitudinea autocontemplativă a poetei: „mă plictisesc/ deşi tânără şi salariată/ am chef să răstorn totul/ să mă liberez ca o furie/ în templul absolut/ al poeziei.”

Din sfera autobiografismului îşi extrage seva poetică textul fratele în dantela memoriei, Angela mărturisindu-şi nostalgia în versuri concentrate, gravitând toate în jurul imaginii fratelui plecat într-un univers inaccesibil celor rămaşi pe pământ: „mă rog la mii de stele, transparente vorace/ îmi reţin suflul/ aud cum te leagănă,/ cum te aşază/ cu braţe de vată/ pe celălalt mal/ al fluviului desemnat”. În acest context al despărţirii de familie, Angela resimte apăsarea solitudinii, absenţa comunicării cu cei care i-au fost piloni în periplul vieţii, de aceea mesajul se converteşte în asumarea destinului: „stropi de sânge acoperă casa tatălui/ muţenia mamei” (saga).

Perdeaua de fier, poem ce dă şi titlul volumului, decupează momente din cotidian, în care poeta caut㠄un confort minim de self-defense/ fortăreaţa/ unui univers feminin – ţinutul bocetelor cu posibilităţi infinite”. Un cadru, spaţiu urban conturat de imagini sordide, reminiscenţă a urbanismului desuet din anii comunismului, cu fragmente integrate şi în contemporaneitate, devine pretextul tematic al poemului vis-a vis, de parcă locuţiunea adverbială ar plasa discursul într-o altă realitate, nu cea locuită de poeta însăşi: „zidul blocului de vis-ŕ-vis/ nu se mai termină/ l-au lăsat pe pământ dintr-o macara/ hărtănită/ printre băltoace de var şi ciment/ năclăios/ sunt îngândurată fără folos/ vin camioane cad strigăte ţevi/ smoala infernului/ scot limba la toate mă pregătesc/ să îngenunchez în memoria muntelui/ furat vederilor mele/ mă visez fără telefon comitet de bloc/ sonerii/ la răscrucea unor tunele strivite/ inima duce balanţe ce pier abia desluşite”.

Angela Nache-Mamier are vocaţia metaforei, simţul nuanţei în valorificarea sensurilor, stăpâneşte frazarea lirică, aşa cum se observă şi într-un alt text, încadrabil în seria artelor poetice: „clipocitul timpului excită/ cuvintele libertăţii/ înclinat scribul le culege încetişor/ le încrustă pentru totdeauna/ în argila roşie numărătoare inversă/ barierelor timpului/ melancolice” (timp steril). Poeta se revendică din stirpea cenuşăreselor literaturii, dar ştie că are într-un dulap magic pantofii de bal, de aceea, imixtiunile coafezei, ale cultivatorului de ceapă sau ale oricărui trudnic meşteşugar autosuficient în pătrăţica lui ocupaţională nu o afectează la modul real: „în această scurtă viaţă/ făcută fărâme de cine/ tai drum şi nu mai ajung/ nici la pământ nici la cer nici la tine/ răule bunule omule viu” (bun rău).

Poemele Angelei Nache-Mamier se definesc prin naturaleţe, prin doza necesară de melancolii şi de solitudini, care fac posibilă confesiunea autoarei, într-o cheie ambiguizată prin sintagme şi expresii polisemantice, de aceea susţin, în calitate de lector al volumului Perdeaua de fier, îndemnul poetei, care poate fi adresat nouă, tuturor: „caută-mă vino/ apropie-te/ lasă-mă să te privesc/ mai fii pentru o clipă alesul meu“.

© 2007 Revista Ramuri