Armăsarul lui Goethe (titlu ce induce ideea unei călătorii imaginare sau a unei, cel puţin, potriviri, ca să nu spun empatii, între om şi tovarăşul de drum, necuvântător, dar năzdrăvan, cu interacţiuni voluntare în filozofia basmelor populare, ca şi în literatura cultă a multor popoare) este volumul lui Mihai Barbu, având pe coperta a IV-a o prezentare de Gheorghe Grigurcu, din care citez: „În ipostaza de poet, Mihai Barbu manifestă o inteligenţă joculară. Textele se compun din observaţii, dispoziţii care ţin a-i exprima extrovertirea ca structură morală, ducând la o permanentă deschidere spre public, aidoma unui spectacol”.

Cartea are în debut trei pagini confesive, unde aflăm , sub „protectoratul lui Flaubert” cine e mare scriitor şi cine, novice, pentru epoca respectivă, şi, spre a continua jocul, îl putem substitui pe Flaubert cu un contemporan, căci câmpia literaturii este mănoasă, iar exemplele de poeţi şi de antipoeţi, numeroase.

Mihai Barbu încearcă şi reuşeşte să strârnească interesul cititorului, invitându-l la o călătorie în jurul lumii sau ocolul pământului, cum i se mai spune, fără a părăsi spaţiul propriei camere. Singura modalitate este, evident, lectura, „că e important pentru Autor să-şi găsească Vocea, ceea ce e prima dintre toate calităţile. Iar în al doilea rând, c-ar trebui să citiţi ca să trăiţi. Despre ocolul lumii în camera fiecăruia, nu mai e treaba noastră”, ne asigură Mihai Barbu şi nu am de ce să-l contrazic.

Prefaţa, care ar fi putut să conţină şi paginile prologului, fiind vorba de conceptul după care, până la urmă, s-a ghidat poetul, are o constatare apriorică, uzitând pluralul modestiei: „cartea noastră, Armăsarul lui Goethe, se va dovedi, vă asigur, un bun partener de dialog social. Poate şi unul de dialog poetic”. Această ultimă aserţiune o voi exemplifica, prin demersul meu, mai mult didactic, decât critic.

Regrete tardive & Visul chimeric, primul text al volumului, îmi pare gândit încât să existe în doze egale nostalgia şi ironia, convieţuind paşnic în cele douăzeci de versuri, autorul destăinuindu-se unei instanţe invizibile, dar bănuite, anume, cititorul atemporal: „Sunt prea bătrân pentru a mai intra, triumfal,/ în Templul Literaturii. Nu voi avea timp/ să pătrund prin Măreaţa Poartă Centrală,/ nici prin Porticul Grandios, nici prin Poarta Atingerii Virtuţii/ şi nici prin Poarta Marii Izbânzi”. Aceste temeri ale poetului, poate îndreptăţite sau poate nu, sunt dublate de o conştiinţă reflexivă, Mihai Barbu fiind convins că-i lipseşte un singur pas, dar nu unul oarecare, ci acela devenit nucleul unei maxime celebre a lui Neil Armstrong.

Al doilea text propune o menajerie poetică, parcă s-ar fi deschis cutia Pandorei şi năvălesc pe ecranul minţii noastre „peştele fără corp”, despre care desigur că ştim de unde se-mpute, „cârtiţa cheală”, „maimuţa cu trompă”, „dracul de mare, barza marabou, liliacul cu potcoavă” etc. Ar fi pueril să credem că aceste apariţii voit ilare stau apatice, nu, ele au avocaţi, ele se luptă la UNESCO, la ONU, şi la câte alte organizaţii, luând în derâdere hidoşenia proprie. Mihai Barbu face aici un fel de pledoarie împotriva „discriminării”, dar duşul ironiei este unul care te frige.

Armăsarul lui Goethe, poemul care dă titlul volumului, ne asigură de capacitatea paranormală a unei biete mârţoage care, locatară a „galeriilor întunecoase din măruntaiele/ planetei noastre subterane”, reacţionează, „ca trezită din morţi”, la auzul a două cuvinte din limba lui Goethe: „Sturm und Drang.../ Furtună şi avânt”. Înţelegem din finalul poeziei că operele care „miros a sudoare” sunt cele adevărate.

Poemul Cai faimoşi spre o tinereţe dezvoltă tema trecerii ireversibile a timpului, fiind pigmentată cu motivul călătoriei iniţiatice, sub semnul tovărăşiei cu un cal năzdrăvan, coborât direct dintre filele existenţei unor nume celebre, precum Alexandru cel Mare sau Miguel de Cervantes, iar dacă e să dea exemple de pe la noi, vine cu Mihai Eminescu, George Coşbuc sau George Ciprian. Însă nu contează numele cailor faimoşi, nici al celor ce urcă în şa, căci spre tinereţe nu se poate merge nici la trap, nici în galop, nici cu vorba bună, nici cu cravaşa. Tinereţea este un drum cu sens unic, adevăr pe care Mihai Barbu îl accentuează cu un citat despre minunile/ visurile din noaptea de Crăciun.

Poem ambiguu, sub semnul unei parabole, îmi pare textul Mioriţa, varianta berbecului grăitor. Cât de exemplar a fost ciobanul al cărui cap e îngropat în jar, în timp ce turma, oaie după oaie, se îndreaptă „spre alte ţări de soare pline”, îmi pot închipui, mai cu seamă că berbecul grăitor „a lăsat vorbă că un cioban bun/ este asemenea unei lumânări. El se mistuie/ pe sine însuşi pentru a lumina calea altora...”

Piticii sovietici şi Uriaşul american, după cum transpare din titlu, e un pretext pentru continua pendulare între cele două puteri, o vreme noi fiind îndoctrinaţi cu prietenia tovărăşească a tătucilor vecini, ca apoi să virăm înspre zgârie-norii unchiului Sam, deşi, la o întâlnire faţă-n faţă, şi unii, şi alţii s-au înţeles de minune, iar noi, din poziţia de spectatori, am rămas să aplaudăm frenetic, inconştienţi sau pur şi simplu, naivi. O istorie credibilă şi probată, mai ales, de popoarele mici.

Un plus de noutate este şi tehnica inserţiei, pe care am remarcat-o în mai multe poeme, cu scopul de a îmbrăca ideea poetică într-un ambalaj liric preluat, cu bună ştiinţă, din opere cunoscute.

În concluzie, poemele lui Mihai Barbu presupun mai multe chei de lectură, au în subsidiar mesaje care cer să te implici în decodarea lor, cum este cazul, ca să citez doar câteva titluri, în textele: Fraţi de fraţi, inclusiv cei pătaţi, Originea lumii. În comunism, Amintiri cu o insulă ce s-a dat definitiv la fund, Alte vremuri, alte cozi etc. Cu un concept grafic demn de toată lauda, cu poeme interesante, în care ludicul, dar şi ironia amară dau consistenţă mesajului, volumul Armăsarul lui Goethe de Mihai Barbu merită aşezat în biblioteca iubitorilor de poezie şi nu numai.