Volumul La topirea gheţarilor, apărut în anul 2021, în colecţia Prezent, seria Poezie, la editura Casa de Pariuri Literare, legitimează debutul Anei Săndulescu în calitate de poetă, activitatea sa literară fiind una complexă, atât în sfera creaţiei (a publicat un roman şi o carte de interviuri), cât şi în cea a traducerilor. Aflu şi că are o pagină de autor în mediul online, unde publică texte, fragmente de cronici literare, diverse.
La topirea gheţarilor conţine prozopoeme în care autoarea imaginează două individualităţi, deseori complementare, deşi străduinţa pare a fi de a le prezenta în dimensiuni contradictorii şi în silogisme ireversibile. Cele două se numesc Espera şi Lia, ambele cu înclinaţii artistice, dar în raporturi diferite cu propria artă. Lia şi Espera sunt, fiecare, naturi reflexive şi interiorizate, receptând visceral prezenţa celeilalte. Lia parcurge o etapă de iluminare lăuntrică: Am cunoscut viclenia celei mai bune prietene. Nu-mi rămâne decât să strâng în palme jarul ce curge din cealaltă jumătate a medalionului. Aş vrea să adun rămăşiţele prieteniei noastre într-o urnă... După această primă confesiune înţelegem că este vorba de o ruptură dureroasă, de un soi de trădare. De cealaltă parte a baricadei, Espera, încrezătoare într-un start bun, constată că a devenit translucidă, multiplicată de efectul spectacolului şi înţelege ce simt oamenii când sunt stânjeniţi,/ ce simte Lia când iese din casă. Lia merge, într-adevăr, pe un drum, îşi reconstituie parcursul vital, poposind în teritoriul fragil al copilăriei marcate de borne precum mecanisme de protecţie, căutarea perfecţiunii, mânia, setea de control şi setea de atenţie.
Concluzia le aduce din nou împreună pe cele două: ...dulapuri pe care le-am tras, împreună cu prietena mea, în faţa uşii,/ ca să ţinem la distanţă monştri, blocând unica ieşire.
În cronica pe care i-o dedică, Savu Popa face următoarea apreciere: Discursurile celor două personaje apar sub forma unor solilocvii narativ-poematice, surprinse într-o succesiune de secvenţe, tablouri, proiecţii, măşti, regizate conform unui joc alternant al apropierilor şi al despărţirilor. (
)// Apar, de asemenea, un real fotografic, concret, «mânjit cu otravă, nevralgică» şi un real pictural, senzorial-fremătător, cuprins de o nevroză cromatică (
).
Sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi realităţi, percepute în momente şi stări diferite, de aici şi impresia unor contururi glisante. Espera adoptă o atitudine defensivă, deşi este convinsă că dacă nu eşti îngâmfat o să fii dat la o parte,/ rămâi în penumbra obrăzniciei şi a pieptului umflat.... Într-o atitudine uşor nihilistă, Lia nu pare să mai fie sigură de nimic: Pun toate schiţele, toate construcţiile sub semnul întrebării/ (
) Trăiesc într-o rezervaţie uriaşă care e guvernată de dispariţie.
Espera îşi asumă dezrădăcinarea, intrigată fiind de circul uman, seismul antropologic,/ cum o secundă face diferenţa/ cum un moment îţi poate răsuci destinul,/ ratându-l sau încununându-l. Lia are avantajul culorilor, al şevaletului pe care poate fixa sentimente, în timp ce Espera se dovedeşte un peregrin în ţara cuvintelor, ambele însă se reconstituie din trecut, îşi consumă prezentul şi manifestă destule rezerve faţă de viitor. Când Lia spune singură mi-am pus gratii la viaţă ni-l aduce în memorie pe Iona lui Marin Sorescu: Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu bage nimeni în el cuţitul. Gratiile sunt un simbol al libertăţii pierdute, dar pot funcţiona şi ca o formă de apărare, ca un refuz al intruziunilor de tot felul, ceea ce nu pare a fi străin de percepţia Liei.
Prezenţa Liei în proximitatea Esperei, o prezenţă în absenţă, se manifestă prin fire de praf, materie cenuşie, sau prin tabieturile altei femei. Lia stă laolaltă cu monştrii hămesiţi ai singurătăţii între ora două şi patru dimineaţa, Espera îşi pune întrebări retorice dacă or s-o scoată la capăt ea şi prietena rătăcitoare prin păduri cu planşe împletitoare şi cer senin.
Pentru Espera zâmbetul Liei este răşina care hidratează versul, în schimb, pictoriţa scormoneşte prin boxa unde are depozitată arta sa şi trăieşte o revelaţie, întrebându-se: Ce rost are să faci ceva, dacă nu faci pentru cineva?. Scenariul unei existenţe casnice este şi el pus sub semnul întrebării de Espera: singurele aşteptări sunt terminarea unei facultăţi, alegerea unui om bun,/ să mă aşez la casa mea, să fac copil, să-mi umplu zilele cu lucruri simple, să îmbătrânesc frumos. Oare?.
Construcţii ample, cu metafore şi comparaţii originale şi puternice, pun în dilemă două identităţi, aparent distincte, scriitoarea şi pictoriţa, în fond, cred că e vorba de o capcană, totul derivă din preaplinul Anei Săndulescu, poeta care se dedublează cu o artă ce nu pare a fi a unei debutante, chiar dimpotrivă, sunt atâtea acumulări, experienţe, unele care ţin de catharsis, încât volumul se citeşte repetitiv, în registru solemn, pentru o bună şi corectă înţelegere. Recomand acest volum, La topirea gheţarilor, carte care cere de la literatură exact ce ar trebui să-i ceară toată lumea: adevăr şi vindecare (Hiccup Bookshop).