Editura Vinea, recunoscută pentru exigenţă, propune, printre alte publicaţii ale anului 2022, în Colecţia Biblioteca interzisă, volumul Alien de Marin Badea, apariţie cu aspect de album de artă, supracoperta fiind o reproducere a lui Naoto Hattori, Doin Time.
Formula monologului adresat, în fond o mască pentru confesiunea unui sine contorsionat în urma multor experienţe traumatizante, îmi aminteşte cumva de Marcel Proust, însă răul insinuat în toţi porii microuniversului personjului aflat sub lupă face să mă hazardez în a compara cartea aceasta cu o alta, anume, Mama, romanul lui Maxim Gorki sau, la un alt nivel de interpretare, cu un alt roman, Răul, de Jan Guillou. Alien este o carte a tuşelor existenţiale întunecate, aproape toate drumurile pe unde calcă personajul descris în primele pasaje ale volumului, ca un copil schilod, şchiopul de la bloc, poreclit cândva Birtalan, pentru agerimea şi abilitatea lui în faţa porţii de handbal, sunt pline de hârtoape. Cu diagnosticul Lannelongue-Osgood-Schlatter, ca să reziste, băiatul îşi face din suferinţă un aliat: aveai o umflătură osoasă, mai apăsai acolo când şi când, până să ajungi pe la doctori, asta ca să vezi cum este, să te strâmbi de durere.
Interiorul unui apartament de bloc, debaraua cu scule, mirosul de cartofi prăjiţi, toate astea sunt imagini developate în camera obscură a unei memorii ce se deşiră asimptomatic, pentru care sursa principală devine retrospecţia. Un alt segment de viaţă porneşte de la pretextul cortegiului funerar: tatăl, şi el cu o poreclă ce spune totul despre relaţii interumane, căruia i se zicea Dop în gât, din cauza cancerului instalat în zona responsabilă cu vorbirea, nu are nimic eroic, nici viu cât a fost, nici cât stă ţeapăn, plâns de a cincea nevastă, de se scurge varul de pe pereţi, de la atâta jale, doar că văduva asta nu e chiar văduvă, întrucât, ne spune naratorul, un moşulache o apucă de talie şi el este amantul bocitoarei, de vreo trei ani, adevăr aflat de personaj de la una dintre surori, participante şi ea la cortegiul comico-sinistru.
Revederea mamei, după nişte ani, este terifiant descrisă, citind, simţi nevoia să tragi adânc aer în piept. Mama are, ca şi altădată, părul prins în coadă de cal, dar acum e un cuib de scaieţi, casa stă prăbuşită în mormane de lut, singurul spaţiu rămâne o cuşcă. Ultima amintire de la mama sa, ajunsă într-un spital de nebuni, unde şi moare, sunt păduchii pe care-i descoperă o asistentă cotrobăitoare, înaintea balului de absolvire, la care totuşi se duce, dar ţinuta lui, în dezacord cu a celorlalţi băieţi, puşi la cravată şi costum, îl determină să renunţe. Ar fi vrut, în timpul balului, să danseze cu Al, fata pe care o sărutase mereu pe lobul urechii, pentru că ea îi permitea gestul, ar fi vrut să-i şoptească apoi că o iubeşte, dar, în loc de acest moment tandru, a urmat un plâns lung, amestecat cu stropii din ploaia căzută prin ciur, pe străzile golite de oameni. Atenţia la fiecare detaliu, gândirea obişnuită să rămână rece, detaşarea, starea de continuă veghe, tot acest conglomerat este prezent chiar şi în timpul actului sexual cu şefa de la birou, căreia îi provoacă manifestări de zombi, femeia face în toate felurile, în timp ce bărbatul, mişcându-se ritmic deasupra ei, percepe doar o pată albă.
Un alt decupaj al memoriei afective plasat în mahalaua numită Ţigănie, creionează alte şi alte portrete, unele de-a dreptul groteşti, amintind de regimul dur, comunist, cu program scurt de apă caldă şi siluete cenuşii din beton, cămine de nefamilişti, în care fiecare cămăruţă avea povestea ei, drama ei.
În astfel de mahalale, lumea pestriţă trăia după propriile reguli: împerecheri animalice şi bătăi până la sânge. Destul de aproape de spaţiul Penei Corcoduşa, sau de cel din Groapa lui Eugen Barbu, dar la Marin Badea numele au alte rezonanţe: Grasa, Lunga, Gică Frizerul, Sile Bombonarul, Duman Lăutarul, Gică Lăbarul etc. În spitalul de nebuni, o anticameră a morţii, aerul devine marfă de contrabandă, poate fi tăiat în felii şi vândut pe sub mână. Marin Badea este convins că ai nevoie de o foarfecă imensă, o foloseşti pentru a decupa câte o felie din fiecare loc prin care treci, de nicăieri spre niciunde.
Dacă parcurgi, conectat la toate secvenţele cărţii, actul ficţiunii, îl numesc aşa convenţional, peste care se brodează realităţi incontestabile, îţi dai seama că autorul are această foarfecă. O foloseşte nu de nicăieri, spre niciunde, cum spune într-un pasaj, ci o foloseşte începând cu propriul eu. Întâi pe sine se decupează, abia apoi taie în carne vie absolut tot ce i se arată, accidental sau nu, cu o forţă a descrierii copleşitoare, cu serii metaforice din care este imposibil să nu recunoşti un scriitor bun!