Îl cunosc pe Horia Gârbea mai mult din poezii şi din piese de teatru, însă pentru acest autor abordarea literaturii se realizează în aproape toate segmentele sale, poezie, proză, dramaturgie, critică literară, traduceri, ceea ce îţi creează, de la început, o stare de alertă, că trebuie să fii acolo, în ficţiunea propusă, chiar să devii parte activă la ceea ce se întâmplă, din ipostaza de lector. Astfel, Crime la Elsinore este romanul aflat la cea de-a treia ediţie, definitivă, după cum se precizează pe copertă, fiind publicat, în acest an, la Editura clujeană Neuma.

Incipitul cărţii are trei precizări numerotate cu cifre arabe şi două motouri, unul în limba engleză, cu o traducere a romancierului, şi un altul din folclorul nostru. Este o primă particularitate a volumului, a cărui acţiune conţine 22 de capitole numerotate cu cifre arabe. Fragmentul din Titus Andronicus V. 3 (unul dintre motouri) apare ca un avertisment camuflat de urările de bun venit adresate unei colectivităţi amalgamate, din care se reţine apelativul, fără vreo coloratură afectivă sau de identitate: voi toţi; poate ar trebui să se recunoască în acesta eventualii cititori cârcotaşi, pentru că, în continuare, cităm din fragment: „Chiar dacă mâncarea nu va fi bogată,/ Va fi destulă să vă umple burta toată”. După cum, la fel de bine, poate fi vorba de o sugestie asupra lumii dimprejurul scenei, slujitori ai Thaliei, şi despre cum coboară arta în suburbiile democraţiei postdecembriste.

A doua interpretare este dublată de o succintă prezentare, de fapt, o punere în temă, de pe coperta a IV-a, unde Horia Gârbea mărturiseşte: „Romanul prezintă în mod ofensiv şi caustic lumea teatrului românesc în ultimii ani ai secolului XX. Scăpată de cenzură, această lume se întoarce la democratizare, care este doar un primitivism comic, grotesc şi absurd. Toate personsajele sunt negative, atinse de viciu şi nebunie, de orgolii şi incompetenţă absolută”.

Şi cam cine sunt aceste personaje şi unde funcţionează ele?, ne întrebăm cu îndreptăţită nerăbdare să parcurgem, pas cu pas, acţiunea, alături de aceşti „eroi”. Facem cunoştinţă, dintru început, cu Iacit Manoil, în rolul colonelului Aureliano Buendia, flancat de replici din care răzbate egoul exacerbat: „Eroul o înhaţă pe maică-sa care i se agăţase de umăr şi schimonosindu-se către ea, holbându-şi ochii, îi zbieră în faţă: – Nu-mi mai zice Aurelito, baborniţa dracu’! Sunt colonelul Aureliano Buendia”. Citim în continuare un portret schiţat al lui Iacint Manoil, care jucase în treizeci de piese (a se înţelege treizeci de reprezentaţii) şi „fusese inevitabil zdrobit”, apropo de războaiele civile duse de Buendia, 32 la număr, „ieşind învins întotdeauna”. Actorul nu citise romanul dramatizat şi nu înţelegea caracterul personajului pe care îl interpreta, mai mult, ajunsese din întâmplare distribuit, pentru că titularul rolului se călugărise, din convingerea că teatrul e totuna cu păcatul.

Al doilea personaj, în ordinea apariţiei ca actant, este regizorul, Ivan Cosma (cu imaginea sa încheindu-se şi romanul), un ins superficial şi grotesc, amestecând decoruri horror cu scene lascive, greţoase, fără a se obosi să citească opera din care şi-a ales scenariul şi alcătuind, din frânturi alambicate, o piesă de teatru. Personajul colectiv, care este publicul, nu face notă discordantă cu actorul şi nici cu autorul scenariului, aplaudând satisfăcut la înjurăturile ce pigmentează limbajul protagonistului.

Impresia este de calapod strâmb al acestei lumi, teatrale prin definiţia ei, şi predispuse la calambururi existenţiale ce frizează grotescul, după cum ne convinge continuarea poveştii. Regizorul, cu „mintea ascuţită în Aghata Christie şi Edgar Wallace”, îşi stabileşte cartierul general la Călăraşi, pentru că putea să-şi monteze în voie „uriaşele făcături”. Creaţia, dacă ceea ce făcea acest regizor se poate numi aşa, era bazată pe fum şi stroboscoape, adresând-se „plexului, diafragmei, ombilicului şi, la o adică, acelor resorturi care, la spectatorii masculi, puteau uneori să prilejuiască o erecţiune cât de mediocră”, ne spune naratorul care, deşi adoptă persoana a III-a şi perspectiva heterodiegetică, drept formule narative, intervine totuşi, cu subtilităţi ironice, prin urmare, nu rămâne neimplicat.

În derularea secvenţială a acţiunii, cititorul pătrunde într-o desfăşurare hilară, cu actori ce sunt învăluiţi pe scenă de ceaţă, parte din decor, însă dătătoare de confuzii şi de umor sarcastic, pentru că se întâmplă ca interpretul unui rol să agaţe persoane din public, să le tragă cu forţa pe scenă, busculada fiind asezonată cu înjurăturile actorului provocate de rezistenţa spectatorului, împins, fără voia lui, pe scenă. Desigur că reciprocitatea se manifestă şi interpretul lui Macduff îşi ia un cap în gură, la propriu, semn că spectatorul, un profesor de gimnastică, nu e chiar o paiaţă. La asemenea momente, criticii de teatru ar trebui să scrie cronici defavorabile, în numele respectului pentru Artă, dar şi bieţii critici sunt orbiţi de ceaţa din sala de spectacole şi, mai ales, de „recepţia somptuoasă de după spectacol ”, cum altfel (!?), aşa că „scriau de bine”.

Regizorul mai avea un as în mânica lui de regizor, anume, distribuţiile uriaşe, în care plasa câteva nume bucureştene, cap de afiş. Când spectacolul se ţinea la Bucureşti, se întâmpla un fel de ritual: conferinţe de presă, datul cu cădelniţa, mobilizarea finilor, a verişorilor, a mătuşilor, în sfârşit, toţi acei histrionici din care nu lipseau persoanele politice şi camarila acestora. O lume nebună, am conchide noi, citind în cheie realistă această „desfăşurare” de forţe, cu totul paralele faţă de actul artistic.

După Bucureşti, trupa completă, în frunte cu acela care se pretindea regizorul universal, anume Cosma, viza turnee internaţionale, iar pentru garantarea succesului, criticii de teatru „căutau să arunce cât mai departe metaforele şi comparaţiile, ca la o reuniune atletică”. Ridicolul este atât de mare încât citim că, pentru a-şi creşte faima, se inventau publicaţii străine, unde ar fi apărut cronici laudative. Trebuie să înţelegem că Google nu-şi intrase încă în drepturi depline, ca-n vremurile noastre, aşa încât impostorii păreau critici en titre.

Între personajele din umbra regizorului Cosma, un portret aparte i se face lui Sasu, coregraful, pentru care nu erau importante gloria, femeile, cronicile fictive, singurul motiv al fericirii sale rămânând amestecul de whisky cu Martini alb. Printr-o întoarcere în timp, ca artificiu de compoziţie, aflăm detalii despre cum se lua un examen la Teatru, ca şi despre cum se puteau înhăţa un post bun şi roluri grase, într-o scară a valorilor inexistentă.

În capitolele următoare, grotescul îşi adună aluviunile, asemenea unei ape curgătoare şi trece prin inima fie a publicului, fie a omniprezentului Cosma, cu tot arealul său dramaturgic. Sunt decupaje, o tuşă întunecată, precum cea a unui cuplu în care nevasta, ca să pară profesoara-model, îşi târăşte soţul la teatru, ei nefiind cu adevărat pasionaţi, dar bine înfipţi într-o „haită de snobi”.

Nu scapă de sub lupa autorului nici politicul, generator de caractere strâmbe, de trădări şi orgii petrecute prin cârciumi, cu băi de mulţime, o adunătură formată din „muieri vajnice, gen Efimiţa, Chiriachiţa, bărbătoasa Zoe şi masculi dintr-alde Guluţă, Trahanache, adică, Mangafalele”. Asemenea lume pestriţă, de ce să nu recunoaştem, proliferează şi acum, iar Cosma se dovedeşte capabil de ascensiune, el trece proba timpului, din ipostaza de şef, va să zică „i se rupe”, când e cazul, ştie „să-i omenească”, oferindu-le „peşchesuri” celor care îl ajută.

Citind acest roman, până la ultimul său capitol, urmărind încrengăturile lui Cosma şi nu numai (face „echipă” cu Deleanu, de exemplu), cititorul trece de la amuzament, dublat de ironie, la stupoare şi chiar furie, pentru că Horia Gârbea se dovedeşte nu doar un prozator atent la derapajele societăţii, pe care le prezintă cu un admirabil talent şi cu civismul necesar unui scriitor-cetăţean, ci şi un scriitor cu vocaţie pamfletară, căruia tarele societăţii îi servesc drept sursă de inspiraţie. Recomand spre lectură Crime la Elsinore, un roman teribil de actual şi care, indiferent de vârsta, de cultura sau de afinităţile oricărui cititor, te pune pe gânduri.