Wikipedia înregistrează peste 3400 de nume de familie ce au iniţiala P, între ele se află şi Potolea, care, la prima impresie, este un derivat din verbul a( se) potoli, provenit, la rândul său, din slavonescul potuliti, cu variante în sârbo-croată şi bulgară. Însă pentru Ion Potolea, semantica numelui este contrazisă de temperamentul său, pliabil unui călător gata oricând să-şi facă geamantanele pentru o nouă aventură existenţială. Aflăm, din scurta prezentare de pe clapeta volumului Insula Ahab 59, că autorul, gălăţean prin naştere, a avut şi, pesemne, încă are vocaţia peregrinului. A trecut pe la Brăila şi Sulina, a fost marinar pe nave de pescuit oceanic, a revenit în ţară la Târgu-Mureş sau Galaţi, după aceea plecând din nou, actualmente fiind de găsit în Leeds, Anglia.

Volumul Insula Ahab 59 apare în Colecţia Qpoem, editor, Călin Vlasie, şi adună, între coperţile sale, experienţele acestui spirit incandescent, temerar şi compatibil cu neprevăzutul ce poate să ne apară în faţă oricând. Cartea conţine, alături de prefaţă, patru capitole: „anotimpurile fervorii”, „otto cel de pe zid”, „insula ahab 59” şi „memoriile unui pescador fericit”.

Laitmotivul poemelor lui Ion Potolea este călătoria, deseori pe apă sau măcar în preajma acesteia, chiar titlul face trimitere la acest aspect, prin substantivul insula, în timp ce al doilea termen, de origine evreiască, este inspirat de numele căpitanului din romanul Moby Dick al lui Herman Melville, roman considerat o capodoperă a literaturii universale.

Poemele conţin interogaţii şi exclamaţii retorice, menite să puncteze o anumită stare a sinelui creator ori să trimită câte o săgeată înspre cititorul atent la detalii. Unele sunt construite prin tehnica repetiţiilor ce evidenţiază dorinţa de a crea superlative, de genul: „Eu, atunci, mă fac urât, urât/ încât încep toţi să râdă/ şi râsul lor îngheaţă/ împrejurul capului meu/ şi nici nu mai apuc să spun:/ – doamnelor, domnilor,/ eu habar n-am să scriu poezii!” (eu, atunci). Reţinem nota ironică, întemeiată pe absenţa comunicării, la nivelul emoţiilor, între scriitor şi cititorii acestuia.

Din prefaţa scrisă de Alexandru Cistelecan aflăm că dominanta volumului este nostalgia, la care cred că se adaugă tendinţa de recuperare a trecutului, prin vers, un fel de haină sărbătorească pentru recuzita bogată a poetului-marinar. Apartenenţa la postmodernism se întrevede din imaginarul îndrăzneţ, cu paradoxuri şi tehnici oximoronice, contrapunctate de nuanţele unui romantism întârziat.

Confesiunea poetului apare uneori în plan oniric: „vine o femeie de zăpadă/ şi-mi spune că-n patul ei/ noaptea dorm laolaltă/ un fel de cai, un fel de păsări, un fel de peşti/ şi dacă se poate să scriu/ despre asta o poezie”. Descoperim în cântec de pod ceva din atmosfera stănesciană din Sensul iubirii, dar şi o muzicalitate naturală a versului: „şi cum bătea cine bătea/ cu-n fel de grindină-n perdea/ când a venit cine-a venit/ din linişti grele, de granit/ desculţ păşeai cu paşi uşori/ către ne-ninsele ninsori/ unde mai eşti copile sfânt?/ – în geamul podului-doar vânt!”. Anotimpurile lui Ion Potolea se manifestă anacronic, aşa cum citim în poezia iarnă de iulie: „vine un vânt de iarnă/ într-o dimineaţă de iulie/ şi smulge frunzele/ copacilor din oglinzi/ ferestrele şi uşile se deschid/ se închid/ şi iar se deschid/ singure/ o femeie grăbită/ adună de pe culme/ rufe-ngheţate”.

Poemele în care prezintă marea creează un cadru sugestiv pentru o lumină calmă, de asfinţit, ca în tablourile lui Gheorghe Petraşcu: „să arunci oglinda în râu/ şi să aştepţi cosaşii de mări/ să vină acasă flămânzi/ osteniţi de sub deal” (seva minunilor). La modul romantic, cam adolescentin, se dezvăluie poetul în să nu te clatini când nu voi mai fi, text în care alternează două versuri-refren, doar că primului îi schimbă perspectiva persoanei: „să nu te clatini când nu voi (vom) mai fi/ la geamuri petunia se va auzi!”. Otto cel de pe zid este chiar poetul a cărui misiune rămâne aceea de a picta zidul crescut, nu se ştie cum, chiar în mijlocul mării şi din cauza căruia nu poate contempla, în plenitudinea lui, asfinţitul de soare: „nu văd niciodată Asfinţitul/ce dincolo de zid, în partea cealaltă”. Un întreg arsenal de termeni din câmpul semantic al marinei este folosit în poemul alba litera licorna: „mare”, „pescuiam”, „valurile”, „vâslind”, „peşti”, „fundul bărcii”, „otgoane”, „solzi”, „estacade”, „ancore”, din care aflăm că licorna este, de fapt, „femeia pescarului”.

În poemul insula ahab 59, autorul îşi mărturiseşte experienţele pe două coordonate temporale: un trecut vag, la care face trimitere prin adverbele odată, altădată şi prezentul, circumscris adverbului acum. Fiinţa poetului a trecut prin mai multe ipostaze, „am zburat”/ „am ars”/ „am curs”, ajungând să se identifice cu obiecte aparent banale: „sunt un acordeon adus de maree/ pe nisipul unei plaje pustii”.

Emanuel este un poem pe tema destinului, un fel de scrâşnet în doi, pentru că, ne asigură Ion Potolea, „viaţa noastră înaintează lent –/ o ficţiune provizorie/ în capul unui sinucigaş de profesie – unul care/ amână moartea cu subtilitate”. Pentru acest adevăr spus într-un mod persuasiv şi personal, ca şi pentru ineditul multor poeme din carte, cu mesaje din care transpar melancolii adânci, recomand spre lectură insula ahab 59, volum apărut la Editura Rocart, 2022.