Editura Tracus Arte propune, printre alte multe şi bune volume de versuri, şi pe cel al lui Mihai Măniuţiu, intitulat Bufonerii şi litanii, anul apariţiei fiind 2020. Autorul se mişcă, aflăm din scurta prezentare de pe clapeta primei coperţi, cu lejeritate şi aplomb în mai multe domenii ale artei: este nu doar poet, prozator, romancier, ci şi regizor de teatru, ale cărui spectacole s-au bucurat de succes atât în ţară, cât şi în străinătate. Cartea pentru copii şi tineret, Filip şi întunericul, a fost nominalizată la premiul USR, în anul 2019.

Revenind la volumul Bufonerii şi litanii, titlul este construit din două substantive ce aparţin unor câmpuri lexicale cel puţin diferite, dacă nu opuse, căci umorul negru nu se asociază, la modul natural, cu invocaţia către divinitate. Cât despre un alt posibil sens, din lectura volumului îţi dai seama că nu poate fi vorba de expuneri terne, dimpotrivă, sunt poeme ce creează o intimitate sau un contrabalans la un cadru exterior dominat de stranietate. În sprijinul acestei afirmaţii vine poemul ales de autor pentru coperta a IV-a, cu titlul pielea şi eu: „prea pun la inimă/ vai/ prea pun la inimă/ ce se întâmplă/ şi/ drept urmare/ mă înmoi/ las garda jos/ mă blegesc/ mi se blegesc şi contururile/ mi se şterg şi/ fir-ar să fie/ e ca şi cum mi-ar leşina pielea/ în timp ce eu/ în sacul ei sterp/ rămân treaz/ mult prea treaz/ şi asta/ nu că nu e plăcut/ e/ de nesuportat.”

Lumea ca teatru îi este familiară autorului, propensiunea spre carnavalesc, asemenea, aşa încât poemul de profundis imaginează un Eu aşezat cuminte într-o vitrină, asemenea unei mărfi, dar care, ne asigură Mihai Măniuţiu, nu atrage mulţimea, care nici măcar nu întoarce privirea. Vânzarea devine un tabu: „stau în vitrină/ nu-s de vânzare/ nu m-ar da Şefu pe-o lume-ntreagă/ […] sunt prea de preţ/ nu mă vrea nimeni”. Desigur că doza de ironie este dublată de o melancolie subţire, din care transpare solitudinea celui expus.

Parteneriatul cu Dumnezeu nu funcţionează illo tempore, căci, la un moment dat, pas cu pas, după cum spune poetul, nu mai este decât el singur, mersul lui înspre neant, cum merge mielul până ajunge să i se taie beregata sau cum cântă o păpuşă mecanică, până i se consumă bateriile. Aşa este şi cu prezenţa lui Dumnezeu sau aşa o percepe Mihai Măniuţiu. Explicaţia dispariţiei divinităţii o dă tot autorul: „poate/ la mijloc e/ un lucru/ mult/ mult/ mult/ mai/ misterios”.

Poezia pare să fie o ancoră pentru tot ce depăşeşte banalul, calmul cenuşiu al existenţei, niciun seism, nicio deviere de la normal nu se produc dacă poetul hotărăşte să nu mai scrie. Frăţia cu propriii călăi, într-o complicitate conştientă, este tema poemului vechiul pluton, text de o gravitate extremă, unde imaginea viitorului se conturează prin ochii unui alt pluton, unul actual, din care fac parte tineri care „au ochi mai nervoşi”, sunt „tare urduroşi şi/ nerăbdători”. Un alt poem, o altă construcţie cu un nucleu metaforic realizat în jurul ideii de onirism, unde fiinţa poetului este invadată, şi nu doar fiinţa sa, ci şi cadrul exterior, camera, patul, plapuma, împroşcându-i faţa cu „un cheag de salivă şi muci”.

Dialectica relaţiei cu Dumnezeu are ceva din nuanţa argheziană, în sensul fluctuaţiei credinţei, Mihai Măniuţiu adresându-se retoric: „mie/ tot îmi vine să-ntreb/ pe care dintre sisteme/ ai pus/ cartea câştigătoare:/ pe cel al palmelor mele/ în rugăciune/ sau pe ăla în care/ te rog/ te rog/ spune-mi/ să nu mă mai rog” ( sisteme). Dialogul cu divinitatea continuă în poemul planul, în care se remarcă o altă abordare, şi anume, vulnerabilitatea lui Dumnezeu însuşi, în faţa oamenilor: „cum s-a întâmplat/ doamne/ care-i planul/ că ai devenit/ deodată/ ţinta perfectă/ predilectă/ până şi începătorii cărora le tremură mâna/ te pot nimeri”.

O poezie-manifest, cu titlul recunosc, sugerează legătura intrinsecă dintre Poet şi Cuvânt, dintre Poet şi Limba în care el se exprimă, ca într-o coabitare, unde, dacă unul se împuţinează, se cocârjează, efectul este identic şi pentru celălalt: „am crescut într-o limbă/ ambiguă şi deloc maternă/ mie limba asta mi-e dragă/ pentru că/ în ultima vreme/ a prins să-mi semene/ şi mă imită:/ se împuţinează/ se miceşte/ se cocârjează”. Chiar şi tema uzitată a dragostei este prezentă în lirica lui Mihai Măniuţiu într-o manieră originală, sinele creator, un el novice, are nevoie de iniţiere, pentru că păsările s-au mutat în oglinzi şi le este mai bine decât pe cer, consecinţa se remarcă din versurile: „te-aş îmbrăţişa/ iubirea mea/ învaţă-mă/ învaţă-mă cum să fac”. Poetul găseşte „răgazul” să-şi ia rămas bun, avertizându-ne că „o să trag cu puşca de ceară/ în fazanii din vis-fantomelor mele/ albastre melodioase le voi scoate cătuşele/ le eliberez”.

Cred că printre aceste „fantome” eliberate de Mihai Măniuţiu se află şi poemele acestui volum elegant, cu un discurs poetic ambiguu, care cere din partea lectorului concentrare şi capacitatea de a rezona cu textul, un volum din care deducem că poezia este pe mâini bune.