Volumul Laureat al norilor, de Ion Cristofor, este o antologie apărută la editura Şcoala Ardeleană, sub egida Bibliotecii Judeţene Octavian Goga, în anul 2022, cu ocazia aniversării celor 70 de ani ai autorului. Cartea, de peste 600 de pagini, deosebită şi ca realizare materială, face parte din Colecţia Echinocţiu, coordonată de Horia Bădescu, Ion Pop şi Eugen Uricariu, conceptul grafic aparţinându-i lui Ovidiu Văidean. Pe coperta I este o imagine realizată de Maria Pal, ea însăşi poetă şi pictoriţă, intitulată Omul din nori. Cartea conţine texte publicate între anii 1982 şi 2021, selectate din volumele În odăile frigului (1982), Cina pe mare (1988), Marsyas (2001), Casa cu un singur perete (2004), Sărbătoare la ospiciu (2004), O cuşcă pentru poet (2007), Angore et taedio (2009), Cine a dat foc Romei (2010), Geamantanul de sticlă/ The glass Suitcase (2011), Orchestra de jazz (2012), Gramofonul de pământ (2014), Nopţi de jazz/ Nuits de jazz (2015), Cronica stelelor (2017), Vida de reserva/ Viaţa de rezervă (2017), Poeme canibale (2021). Aproape 100 de pagini sunt dedicate referinţelor critice despre poezia lui Ion Cristofor, printre care nominalizez câteva, sub semnătura lui Nicolae Manolescu, Adrian Marino, Gheoghe Grigurcu, Irina Petraş, Răzvan Voncu, Gabriela Gheorghişor, Horia Gârbea, Ioan Moldovan, Mircea Bârsilă.
Primul poem inclus în antologie reprezintă un manifest liric, din care deducem condiţia creatorului de artă, cel despre care autorul face următoarea confesiune: Tăcut cobori în vâltoare/ Cu o povară de infime cuvinte/ Dar sângele tău rămâne aici închipuind un trandafir/ În patria mai presus de orice. Pretextul zăpezii, ca imagine nu doar a purităţii, ci şi a frigului interior, prezent în primul text citat, revine şi în următorul, pentru a puncta, metaforic, ideea noncomunicării şi, implicit, a solitudinii poetului: o, dacă fluturele cap-de-mort/ pe faţa mea s-ar aşeza acum/ [...] sub zăpada ce cade indiferentă la cuvintele mele/ [...] singurătatea poetului aşezându-se pe tronul de foc. În poemele lui Cristofor, lumina ia diferite forme, este fulger, flacără, stele lătrătoare, vin auriu, făclie în care luminează părul iubitei, fitil fosforescent etc. În antiteză cu imaginile vizual-sonore ale luminii, apare umbra, simbol al încertitudinii sau al morţii, în curgerea inexorabilă a timpului, unde pare să domine anotimpul toamna, cu belşugul său de frunze uscate: Frunze cădeau, pesemne era toamnă/ Şi stelele foşneau din cer abia/ Arginturile lor bolnave seara/ Prin aerul bolnav le treiera (Lumină grea) sau Curând trâmbiţele apusului vor pietrifica/ nomazii nori/ şi umbrele pe obrazul tău pietrificate vor fi (Poem provincial). Într-o interogaţie retorică, poetul simte nevoia unei clarificări a legăturii dintre fiinţa umană şi sacrul reprezentat de înger: Ce păsări nocturne devoră insomnia ta îngere acum/ Ce stingere vestesc lămpile tale orbitoare/ Ce răsărit priveghează? (Marea).
Poemul care dă titlul primului volum, În odăile frigului, se încadrează în seria artelor poetice, multe, în această antologie, şi mizează pe stările controversate prin care trece un artist, de la spaimă până la repulsie, aproape deloc extaz: părăseşte acest lupanar al cuvintelor/ în care răsună tamburinele spaimei/ scârbit de taifasul himerelor. Ion Cristofor vrea să transmită mesajul că poezia, ca toate artele, de altfel, este un fel de stomac veşnic nesătul, în care trebuie mereu împins câte ceva, până ce viaţa se termină: poezia domnul meu e doar o maimuţă albastră/ [...] înşfacă înfometată tot ceea ce i se întinde printre gratii/ nu scuipă nu muşcă/ [...] viaţa e o mutare pe care moartea ne-o dă în plic (Un plic).
Dragostea, deşi sentiment întemeietor al cuplului, capătă uneori aspecte terifiante, puteri distructive, ca în poemul Zăpada pe o culme, din care citez: Braţele ei în jurul gâtului tău/ se răsuceau ca pitonul/ ca marele zid de piatră al Chinei. Îndrăgostiţii nu se plimbă prin grădinile Edenului, ci prin grădina cu crini, deşi, paradoxal, imaginea este asociată unui spectru temporal în care crinii nu mai sunt în floare, căci e vorba de luna septembrie, dar, după cum mărturiseşte Ion Cristofor, în acelaşi poem, Era pesemne într-o altă viaţă. Aproape ritualic, descoperim în poemele autorului imaginea căderii frunzelor, menită să incumbe sentimentul morţii apropiate: Zi tulbure/ ca un surâs schiţat de călăi/ pe eşafod/ şi frunzele cad/ ca o sentinţă la moarte (Şi frunzele).
Poetul ia în derâdere, declarativ, cutumele regimului comunist, şcoala îndoctrinată, ateismul impus: Ajuns acasă i-am comunicat vestea/ plin de entuziasm bunicului meu/ care se ruga, retrograd,/ pe rogojina roasă din colţ/ tovarăşa profesoară ne-a spus Dumnezeu nu există/ A continuat netulburat să se roage/ când a terminat m-a întrebat/ Dar ouă la alimentară există/ dar carne în măcelărie există/ dar unt....
Ion Cristofor se confesează: În ceasul acesta mi-am dat seama că poezia nu seveşte la nimic/ Că versurile pentru care bucuros mi-aş fi dat viaţa în tinereţe/ Nu sunt decât un trist apendice al singurătăţii (Un pumn de cuvinte). Nu îl putem contrazice, stările sinelui sunt absolut particulare, dar poezia conţinută în această antologie ar putea funcţiona ca un remediu pentru singurătatea celorlalţi, a cititorilor, de aceea volumul merită toată atenţia.