Ioan Barb, cunoscut în literatura română mai degrabă ca poet şi redactor-şef al revistei hunedorene Algoritm literar, îşi surprinde cititorii prin apariţia, în anul 2022, a volumului de nuvele Îngerii lui Bologan, apărut la Editura Nuema. Cartea conţine douăzeci de proze, în care naratorul apare, cel mai adesea, ca actant, în ipostaza unui partener ce interacţionează cu celelate personaje, deci se foloseşte confesiunea, dar şi ca narator-martor (în Cea mai frumoasă zi de după viaţă). Volumul include, la final, câteva repere despre receptarea critică a lui Ioan Barb, printre care le-aş enumera pe cele semnate de Radu Ciobanu, Ioan Evu, Silviu Guga.

Pe lângă varietatea tematică, interesantă este şi schimbarea planurilor temporale, cum se întâmplă când naratorul, devenit matur, descoperă o scrisoare pe care a aşternut-o pe hârtie, în adolescenţă. E un bun prilej de a medita la ceea ce a pierdut, în comparaţie cu ceea ce a câştigat, traversând viaţa. La orice m-aş fi putut gândi, prin asociere cu sacralitatea, când vine vorba de îngeri, dar că ei erau suveniruri făcute din fierul pentru pluguri, în fond, nişte creaturi bătute la nicovală, nu m-aş fi gândit.

În nuvela care deschide volumul, Îngerii lui Bologan, ce dă şi titlul acestei cărţi, îngerii sunt un fel de jucării pentru alimentarea credinţei în puterea unui Sfânt, care-a locuit cinci ani într-un schit de lângă sat, unde a şi fost înmormântat, aşa încât mormântul devine loc al pelerinajului, iar miniaturile-sfinţi au rolul de suveniruri. Pelerinajul înseamnă, după cum povesteşte Barb, afacere, deci, „bănet”. Mai marii într-ale politicii, ca să nu se mai pricopsească sătenii, mută sicriul Sfântului, din ordinul lui Ceauşescu, într-un lăcaş aproape de Bucureşti. Era cu două luni înainte de luna, istorică, decembrie, a anului 1989. De altfel, 1989 capătă aspectul unui fel de zid între o lume apusă şi cea viitoare, nu neapărat mai bună. Fenomenul pelerinajului înseamnă pentru unii speranţa în vindecarea bolilor, în liniştea care face viaţa suportabilă, iar pentru alţii e prilejul unei băi de mulţime, de apariţie la TV şi de afaceri. Tema este actuală şi asezonată cu victime ale vremii nefavorabile sau ale epuizării fizice.

Făuritorul îngerilor de fier, din osii şi chiar din „dricuri”, după cum citim în carte, întrebându-ne firesc, cât de greu era de cărat pe umeri, chiar şi pe distanţe mici, un dric de fier, dar lăsăm întrebarea retorică şi ne întoarcem la fierar, Bologan rămâne cu marfa nevândută, din moment ce sicriul cu sfântul este transferat. Naratorul, actant în acţiune, propune şi cadrul natural ce reprezintă incipitul cărţii, anume, o descriere a ceea ce percepe el, confesiunea, plimbarea cu un însoţitor către meleagul necunoscut, chiar dacă se merge cu maşina. Asta îmi aminteşte de motivul călătorului străin, prezent în literatura secolului al XIX-lea, când tema călătoriei şi a consemnării aventurilor devine promovată de generaţia paşoptistă şi, mai ales, de Vasile Alecsandri, în proze precum Balta Albă sau în jurnale de călătorie.

Într-un alt context social, Fratele Traian, numit aşa, căci era în Oastea Domnului, îl apără pe eroul povestitor de secretarul de partid, care-l surprinsese dormind în baraca lor de muncitori la furnale. Prin urmare, acţiunea lărgeşte perspectiva, apar vestitele şantiere muncitoreşti, controalele de la partid, pontajele disproporţionate, faţă de munca efectivă.

Secvenţa în care Bologan refuză operarea gemenilor orbi, finanţată de o asociaţie, motivând că familia trăieşte din ajutorul de handicap al celor doi, este tulburătoare, arată, pe de o parte, sărăcia care dezumanizează, pe de altă parte, o gândire brutală, primitivă. Concluzia prozatorului este formulată aforistic: „O şoaptă parcă ţi se cuibăreşte în minte. Poate că nici nu mai trăieşti de mult, de aceea nu se întâmplă nimic cu tine. Pentru că nu mai e niciun alt sfârşit pe care să îl aştepţi” (p. 18).

Oraşul scufundat, cu un discurs epic realizat tot la persoana I, foloseşte tehnica povestirii în ramă, prin relatarea bătrânei contese despre vizita la peştera Ciclovina. Peştera era exploatată de un austriac pentru guano, un fel de îngrăşământ natural, provenit de la lilieci. Un grup de studenţi, din care făcea parte şi contesa, petrec o noapte în podul casei unor localnici şi dimineaţa observă că au dormit alături de sicriul cu trupul unei copile, ce urma să fie îngropat în grădina familiei, conform obiceiului şi, cum era în plină iarnă, aşteptau dezgheţul. Parcursul lecturii ne dezvăluie ideea că oraşul scufundat este Orşova veche, dimpreună cu insula Ada Kaleh. Dar acestea au o dublură, oraşul scufundat în adâncul fiinţei fiecăruia, de unde, e posibil să nu te mai poţi întoarce la suprafaţă niciodată, aşa cum nici Ada Kaleh nu s-a mai întors. Episodul cu Mili introduce nota de erotism clandestin, terminat cu moartea femeii la fabrica de ipsos, accidentală sau provocată de vreun iubit. Tatuajele cu numele tuturor amanţilor pe coapsele femeii moarte nu conferă credibilitate, mai ales că Milli avea un soţ oficial, pe Mihai. Citim la începutul nuvelei că oamenii îşi îngropau morţii în grădinile din spatele caselor, dar în acest caz, tocmai Mili, cea rău famată, este îngropată în faţa bisericii vechi şi, în preajmă, mai sunt şi alte cruci, deci alte morminte.

În Tulipan descoperim tema urbanizării satelor, aspecte ale unei colectivizări „mai blânde”, pentru că „au fost puţini cei care s-au opus”. Explicaţia ar fi că fruntaşul satului, Romulus Groza, se înrudea cu Petru Groza, prim-ministrul guvernului de la Bucureşti. Cadrul devine pictural prin apariţia tractoarelor roşii ca şi a tractoriştilor purtând, cum altfel, salopete albastre, trecând pe uliţe, către cooperativa agricolă. Eroul acţiunii nu este Loja, brigadierul, ci calul, adică Tulipan, care, dintr-un bidiviu de mare frumuseţe, ajunge să fie castrat pentru a i se consuma fuduliile extrase. Această scenă, de o barbarie teribilă, depăşeşte zona realismului clasic, ţine de horror.

În Cea mai frumoasă zi de după viaţă un mort îmbrăcat la costum îi pare unei verişoare că seamănă cu Pavarotti. Mortul, poate printr-o capacitate paranormală, „pentru prima dată, după viaţă, se simţea un om important, niciodată nu mai fusese în centrul atenţiei, înconjurat de atâtea rude, ca în această zi ploioasă”. Descrierea făcută de narator surprinde expresia feţei mortului, una de împăcare, că de simţit nu avea ce să mai simtă.

Replica Aici nu locuiesc oameni rostită în limba maghiară de către un sătean, în nuvela La numărul 99 nu locuieşte nimeni, îmi aminteşte de romanul călinescian, printr-o afirmaţie a bătrânului Costache Giurgiuveanu. Tema zădărniciei, lipsa pulsului vieţii sunt comune.

Acţiunea volumului continuă cu alţi protagonişti, ca Rully Bricerul, având dexteritate la sărituri acrobatice în apă, sau cu personajele colective, cum sunt comandanţii din armată, unul mai pitoresc decât altul. O notă de ironie se întrevede în adresarea locotenentul Turcu, al cărui îndemn adresat soldaţilor e hilar: „Pizdos soldat, fii pizdos!”. Într-o altă proză, hilarul se combină cu drama. Unui miliţian beat i se năzăreşte să se plimbe prin oraş cu un car mortuar, ameninţând cu pistolul din dotare vizitiul, ca să ajungă la statuia lui Petru Groza, fapt ce se lasă cu destituirea lui şi, după detenţie, nu mai e primit de familie acasă, care oricum nu avusese niciodată linişte cu el înainte, ajungând astfel să trăiască din mila personalului unei cârciumi sau din cea a clienţilor.

Desigur că Ioan Barb ajunge în contemporaneitate, developează clişeele existenţiale cu multă vervă, de aceea vă invit să lecturaţi întregul volum, pentru că fiecare personaj are povestea lui, una insolită şi bine pusă în pagină de autor, atent la traseul labirintic al unor suflete mai mult sau mai puţin vinovate.