Titlul acestei cronici mi-a fost inspirat de catalogarea cu iz de omagiu a femeii-scriitor, evident, venită din partea confraţilor masculini, care, sunt convinsă că, din bună-credinţă, spun despre o autoare că scrie ca un bărbat. Asta s-a spus şi despre prozatoarea Ioana Drăgan, debutantă şi premiată la sfârşitul anilor 90, pe care critica literară a avut-o în atenţie, cu analize pertinente şi încurajatoare, după cum ea însăşi mărturiseşte.
Antologia poveşti misterioase cu femei şi alte vietăţi reuneşte texte din cărţile publicate în nişte zeci de ani, dacă avem în vedere debutul, şi anume: vietăţi şi femei, poveştile Monei şi microromanul Mafalda. Scrisul Ioanei Drăgan deschide perspective inedite, avându-şi ca sursă de inspiraţie cotidianul purtător sau nu de măşti debusolante. Nu se sfieşte să pătrundă în intimitatea acestui realism de tip nou, dacă-i putem spune aşa, aducând în faţa lectorului portrete din care nu lipseşte tuşa grotescului.
Descrierile autoarei creează un bestiar care este desfăşurat pe spaţii largi, ca apariţie malignă sau supusă vulnerabilităţii din varii motive. Prima parte a antologiei, vietăţi şi femei, conţine, printre altele, subiecte precum Gândacii, Găina, Broasca, Râma, Viespea, Vaca, Berbecul, Cocoşul şi, ca să nu uităm că este vorba nu doar de regnul animal, sintetizat în noţiunea de vietate, conform autoarei, ci şi de femei, altfel de vietăţi, totuşi, Ioana Drăgan ne permite să descoperim tipologii bizare, incitante: Grasa, Pocăita, la care se adaugă Mobile şi dureri (deci la plural, să nu accedem într-o altă operă cu titlul la singular).
Unele texte au chiar şi o dedicaţie, cum este cazul prozei Căţeluşa, unde citim: Doamnei cu căţelul, ceea ce-mi aminteşte de ironia caragialiană, la prima vedere, însă lectura conduce către o întâmplare tristă, cu stăpâna dispărută fără urmă, în timpul plimbării nocturne a căţeluşei numite cu alint Luşa. După ce adulmecă parfumul, dar nu-şi mai găseşte stăpâna, dispărută nu se ştie unde, Luşa revine acasă şi se culcă pe preşul din faţa uşii apartamentului. Ancheta nu face lumină în această dispariţie, iar soarta Luşei este una incertă.
Într-un alt text, întâlnim un alt aparent destin din lumea necuvântătoarelor, Râma, aşa cum o ştim, unduitoare şi scârboasă, doar că nu ea este personajul principal. Tema acestei proze se referă la supliciul unei căsnicii ratate, cu un El sictirit de viaţa cu o Ea, în aceeaşi proporţie în care Ea este sictirită de viaţa alături de un El, marcată de ocupaţii domestice în măsură să ucidă orice emoţie. Apariţia râmei în salata verde este punctul maxim al disfuncţionalităţii cuplului, fiind scris cu majuscule, să evidenţieze starea bărbatului: CE-I ASTA, MĂI? CE-I ASTA? UITĂ-TE AICI, NU LA MINE, CE-I ASTA? E posibil? E posibil, măi, aşa ceva?.
În Mobile şi dureri autoarea alternează pasaje descriptive, de interior, în manieră clasicizantă, unde perspectiva narativă se realizează la persoana a treia, focalizarea fiind zero, dar şi cu narare la persoana I, din perspectivă homodiegetică, aşa cum apare şi în fragmentul: oglinda, oglinda veneţiană are peste o sută de ani, am primit-o de la părinţii mei, zestre, pe lângă casă, maşină, servitoare, aşternuturi în care mă culc şi acum, după cincizeci şi ceva de ani.... Conflictul se iscă în interiorul unei familii cu mai multe fete de măritat, între care Zoica era cea mai frumoasă, motiv de invidie pentru celelalte surori şi de mândrie, mai ales paternă. De altfel, Zoica, protagonista acţiunii, este şi personajul-narator, care se confesează: Ce viaţă am avut eu! Ce tinereţe am avut! O frumuseţe, o bogăţie, o minune!. Ajunsă la aproape 80 de ani, surorile o ridiculizează pentru (încă) puterea ei de a se considera specială. Un fragment de dialog al surorilor este edificator: Şi ce făcea?/ Stai că-ţi spun. Îşi scosese lucrurile din dulap, proba rochiile ei din tinereţe, una n-a dat şi ea la nepoate, şi ce crezi, Cati, că făcea? Dansa în faţa oglinzii./ Nu cred. E nebună. La 80 de ani?/ Da, Cati, dansa în pielea goală. Eu m-am speriat. Cati şi Mari exprimă astfel, sugestiv, relaţia cu cealaltă soră, fosta frumuseţe, Zoica. Cum toate au un final, şi Zoica moare, lăsând prin testament ceea ce avea unui nepot din partea soţului şi nimic surorilor sale. Doar unei vecine, care îi devenise un fel de prietenă, îi lasă patul în care aceasta o descoperise moartă.
A doua parte a antologiei, Poveştile Monei, cuprinde capitolele Jurnal de vedere, Istanbul, mon amour, Visul Alzheimer, toate scrise sub forma unor file de jurnal, fiind dedicate părinţilor Ioanei. Prima zi a săptămânii este acaparată de vizita la un ocultist, unde Mona vine însoţită de mama ei. Proza are un dozaj excelent de umor, fără să atingă, totuşi, grotescul, evidenţiind sincopa unei comunicări dintre tineri şi adulţi. Mona priveşte lumea prin lentilele ochelarilor de vedere şi tot aşa vrea s-o ia în stăpânire. Despre iubitul său, Paul, Mona face o predicţie: la patruzeci de ani va fi chel, va împinge o burtă considerabilă, umflată de bere şi şpriţuri, va dormi obligatoriu trei ceasuri după-amiaza, va sforăi, va face guşă (...). Cu asemenea percepţie, evident că Mona îl părăseşte, până la urmă, pe Paul.
Microromanul Mafalda încheie această antologie în care unghiurile narării se schimbă permanent. Despre Mafalda ne spune chiar Ioana Drăgan în Cuvânt înainte: O văd astăzi drept o proză de maturitate şi o poveste misterioasă, cu personaje obişnuite, unele politice, din viaţa de zi cu zi, şi în care, îmi place să cred, destinul clarvăzătoarei Mafalda rămâne o necunoscută. (...) În roman se află mica mea lume de poveşti şi personaje, fie acestea femei ori alte vietăţi, şi strânse în ghem, obsesii şi soluţii, revelaţii, semnificaţii şi taine....
Sunt de acord cu Ioana Drăgan, însă din toate paginile cărţii, nu doar din Mafalda, răzbat aceste aspecte, creionate cu mână sigură şi cu talent, ceea ce mă îndreptăţeşte să recomand cititorilor această carte.