În cele aproximativ 190 de pagini ale volumului Zuliari şi mangafale, cu subtitlul Viaţa fascinantă a personajelor, apărut la Editura Neuma, în 2023, Horia Gârbea continuă periplul prin aventura existenţială a unor personaje, publicând volumul mai sus amintit după trei reeditări ale unei alte cărţi, şi anume, Minunata viaţă a personajelor. Notam, în Cartea de identitate critică (p. 240), despre Minunata viaţă a personajelor, că Horia Gârbea „radiografiază” viaţa personajelor din peste 200 de cărţi semnate de peste 140 de autori, căutând să aducă în faţa cititorilor aspecte referitoare la amor, patimi, obsesii sau frustrări, exact cum se întâmplă şi în realitate. Dacă unele personaje din acest volum sunt târfe, ştoarfe, boarfe, secondate de fanţi şi birlici, în Zuliari şi mangafale ne întâmpină o altă „faună”, ivită din paginile unui număr de 90 de autori, cărora li se adaugă „11 texte cu subiecte variate din care nu lipsesc personajele”, după cum mărturiseşte autorul în deschiderea volumului, sub titlul Personaje vechi şi noi.

Ca structură, această carte conţine două părţi, Zuliari şi mangafale şi Alte eseuri, alte personaje, la care se adaugă o listă nominală a autorilor din opera cărora şi-a ales personajele Horia Gârbea şi cuprinsul, cu titluri precum: Un motor dramatic trifazic: gelozia, Şpanga, şicul, vitrionul, Draci şi personaje demonice, Divinaţii, superstiţii, vrăji, în prima parte, Reginele lui Shakespeare. Aparenţă şi esenţă, Strategii, Poezia muzicii sau viceversa, O nouă paradigmă sau vechile dureri?, în partea a doua. Dar să observăm ce animă cercul în care se învârt aceste personaje, dacă au sau nu ceva în comun, dacă se încadrează în mai marea familie a mangafalelor băştinaşe ori sunt de-a dreptul exotice.

Primele „apariţii”, reprezentate de eroii lui Caragiale, se lasă prinse în furtuna amantlâcurilor, în care înfloreşte triunghiul conjugal, ce, deseori, îşi desface laturile şi devine pentagon, stârnind râsul. Situaţie întâlnită în comedii, pentru că în Năpasta triunghiul amoros nu aduce în niciun caz umor şi ironie, ci „instrumentează drama”. Horia Gârbea descoperă şi „triunghiuri fără vârf”, cum este cazul în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, căci Efimiţa dacă ar căuta evadarea erotică nu ar avea niciun impediment din partea conului. Urmează alte piese, alte triunghiuri: Tache, Ianche şi Cadâr sau Omul cu mârţoaga îi oferă autorului exemple ale abandonării moralei tradiţionale. În dramele camilpetresciene, când vine vorba de triunghiul amoros, aşa cum apare el văzut în cartea pe care o propunem spre interpretare, unul dintre cei trei protagonişti caută idealul, e un visător, fatalmente sortit eşecului. Alte exemple de amor prăduitor sunt şi cele din Gaiţele lui Kiriţescu, dar aici eroina cu nume de floare, Margareta, ceea ce aminteşte şi de alte „Margarete” ale literaturii, fiind trădată, se sinucide. Trecând la perioada comunistă, Horia Gârbea observă că tema geloziei nu mai e de actualitate, pentru unii autori, problemele în cuplu trec pe planul al doilea, în favoarea socialului, care însă nu asigură textelor valoare literară, nici personajelor viabilitate (se exemplifică „tema” realizării cocsului românesc la Hunedoara, într-o piesă a lui Paul Everac).

Mangafalele cu „carte de identitate” revin în piesele caragialeşti, luate ca modele, fiind caracterizate într-o amplă enumeraţie cu caracter de generalitate, de către Horia Gârbea: „personaje pătimaşe, dar şi naive, ireverenţioase şi non-paroliste, dar în stare de iubiri şi adoraţii, de jurăminte repetate”. Ca să-nţelegem exact semnificaţia termenului mangafa, autorul ne oferă explicaţia din dicţionar, asezonată cu întrupările concrete din lumea lui Caragiale: „mangafaua (din turcescul mankafa, adică greu de cap, lipsit de inteligenţă) este consortul şi este de presupus că amantul, dacă ar accede la statutul de soţ, ar deveni el însuşi o mangafa pentru un terţ amant şi aşa mai departe” (p. 17). Surprinzător, o probă de autentică mangafa o găseşte Horia Gârbea în personajul Ştefan Gheorghidiu, din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, personaj care ţine un jurnal amoros. În viziunea interpretului, Gheorghidiu parcurge un fel de iniţiere în a deveni mangafa, el nu se încadrează de prima dată în această tipologie, ci treptat, după ce primeşte moştenirea care le schimbă statutul material.

Şi dacă la tatăl Caragiale e prezentă mangafaua, ea nu putea lipsi nici la fiu, respectiv, la Mateiu, deşi povestea lui Pirgu, care nu excela în sinceritate, poate fi doar o scorneală, după cum ne asigură Horia Gârbea: „o mangafa este şi Mişu Nachmanson, al lui Mateiu Caragiale, chiar când este în agonie. Raşelica îl traduce cu Pirgu în camera alăturată celei în care Mişu trage să moară. Să fi fost aşa, sau Pirgu mistifică, relatând Povestitorului scena? Avem doar mărturia lui Pirgu, care nu pare să exceleze prin sinceritate”. Se întreabă autorul şi ne întrebăm şi noi, deopotrivă, dacă, în romanul lui Călinescu mangafaua este moşierul Pascalopol sau Felix, dar când vine vorba de Titi Tulea suntem asiguraţi că nu mai încape îndoială că el este mangafaua perfect valabilă, prin căsătoria „cam forţată” cu frivola Ana, care îşi „traduce” soţul, făcându-şi amant chiar pe cumnatul acestuia, Stănică Raţiu.

La prima vedere pare amuzantă aprecierea lui Horia Gârbea că „Mangafaua este un personaj necesar în orice societate”, afirmaţie pe care autorul o preia de la un personaj feminin din teatrul lui Al. Kiriţescu, dar, la o mai atentă descifrare a sensurilor, „acest rău necesar” arată un fel de cancer al moralităţii ce se extinde în ciuda diferitelor „medicaţii”. În literatură, mangafaua seamănă cu o hidră, aşa că ne întâlnim cu ea şi în romanul lui Petru Dumitriu, Cronică de familie, în povestiri semnate de G. Brăescu sau Al. Cazaban, de exemplu.

Până să ajungă o mangafa, bărbatul trece prin etapa de vânătoare, adică îşi face o strategie pentru „o partidă”, dar nu întotdeauna îi şi iese. Diferenţa de situaţie materială şubrezeşte înţelegerea matrimonială sau ea apare disfuncţională de la început, cazul piesei Trei generaţii, de Lucia Demetrius. Precum în viaţă, se întâmplă şi în lumea personajelor mezalianţe, presărate cu episoade de şantaj sentimental, prin urmare, Horia Gârbea vine cu mai multe exemple de cupluri realizate astfel, unde nunta nu e nicidecum un garant al fericirii şi înţelegerii şi, ca să ne convingă, autorul pune sub lupă nunta lui Ion, din romanul omonim al lui Rebreanu, cu Ana.

Când citim despre „fumurile personajelor”, trebuie să avem în vedere sensul propriu, adică faptul că aceste personaje sunt fumători şi printre ei descoperim ţăranii din Siliştea Gumeşti ai lui Preda. Un alt unghi de prezentare a personajelor vizează contactul cu teatrul sau cu muzica.

Când subiectul este despre copilăria personajelor, Horia Gârbea avertizează că această temă nu trebuie să cadă în „dulcegărie şi clişee”, definitorie fiind, pentru destinul eroilor, apartenenţa socială. După copilărie, autorul se opreşte asupra personajelor bătrâne, care, unele, devin „sfătoase”, în timp ce altele sunt un fel de clovni ai înţelepciunii sau de-a dreptul decrepiţi. Un alt aspect sesizat de Gârbea în viaţa personajelor de care se ocupă în aceste eseuri ţine de latura violentă, împinsă până la sinucidere sau crimă.

Tocmai aceste perspective largi, încrucişate, faptul că de la pagină la pagină nu mai ştii în ce areal este plasat un personaj sau altul face deliciul lecturii şi menţine interesul cititorilor până la final. Zuliari şi mangafale. Viaţa fascinantă a personajelor este o carte ce te pune în legătură cu ceea ce ştiai deja, dar care, în acelaşi timp, îţi deschide mai multe porţi de înţelegere, de acces la viaţa personajelor şi prin asta merită cu prisosinţă să fie citită!