Romanul Marea e frumoasă ca tine de Andrea H. Hedeş, apărut în anul 2023 la Editura Neuma, colecţia Horatio, se înscrie în seria romanelor deopotrivă exotice şi fantastice, întrucât autoarea prezintă fapte ce se petrec în Graz, dar şi într-o zonă puţin cunoscută cititorului obişnuit, şi anume, în Vietnam, protagonistul fiind lectorul austriac Leander, care primeşte o bursă doctorală, urmând să se documenteze despre teatrul de păpuşi pe apă. În primele pagini ale cărţii se foloseşte perspective narativă obiectivă, cu focalizare zero şi viziune dindărăt, astfel încât povestitorul însoţeşte personajul în periplul său pe străzile din Graz, pe lângă tarabele negustorilor de dulciuri.
Există şi un intermezzo, ca un suspans în desfăşurarea acţiunii, un declic în care o copilă întinde mâna mică şi roşie spre turta dulce (
), când simţi în ceafă privirea intensă ce o ţintui. Ce poate genera spaima fetei nu aflăm, căci fluxul narativ este canalizat asupra unei ştiri popularizate intens în mass-media: o capodoperă a maestrului ceasornicar Pierre Jacquet-Droz, un automaton, bijuterie a mecanicii, maşinărie complexă, în forma unui bărbat în mărime naturală, e descoperită la piciorul unui pod, după 300 de ani, într-o stare impecabilă (finalul romanului ne va edifica cine este, de fapt, automatonul).
Cadrul poveştii se strânge în jurul personajului Leander, doctorand şi scriitor, despre el aflăm că vine de cinci ani de la Graz în Hanoi, fiind pasionat, printre altele, de o formă stranie de teatru, adică teatrul de păpuşi pe apă, artă specifică zonelor de cultivare a orezului şi unde existau ape stătătoare. Leander are deja prieteni aici, pe Bao, care îi şi stabileşte traseele pentru vizitare, apoi Giang, cel de la Teatrul Thang Long. Naraţiunea este întreruptă pentru a se realiza portretele celor doi amici, Leander şi Bao, portrete care sunt gândite în complementaritate. De altfel, Andrea H. Hedeş adaugă: O pereche neaşteptată, ce împărtăşea o chimie vizibilă pentru oricine. Leander asistă la spectacole de teatru pe apă, entuziasmat de atmosfera creată, după care se întoarce la hotel, prilej pentru narator de a da unele detalii despre bucătăria vietnameză.
Următoarea destinaţie este Ha Long, pentru Golful Dragonilor, cu peşterile sale ce coboară pe pământ şi unde speră să afle dovezi ale practicării teatrului de păpuşi pe apă. După zile de explorare inutilă a unor peşteri, Leander ia decizia să cerceteze singur peştera Tien Cung, Peştera Palatului Ceresc, iar Bao se retrage spre sat. Izbucneşte furtuna şi Leander, aflat în peşteră, este surprins de ţipetele unor maimuţe dintr-o specie endemică. Paznicul peşterii îi oferă o păpuşă folosită cândva în teatrul de păpuşi pe apă, ceea ce constituia dovada prezenţei acestui teatru în zona respectivă.
Romanciera schimbă perspectiva narativă şi trece de la consemnarea cronologică a faptelor la introspecţie, aşa încât Leander se înfăşură în sine ca o larvă într-o crisalidă de linişte. Ajunge acasă, are o întâlnire cu decanul universităţii unde preda, secvenţă din care aflăm date despre părinţii lectorului, acum morţi, un tată eminamente alcoolic şi rău, tolerat de o mamă martiră. Păpuşa primită în dar capătă numele de Floarea de Păr şi Leander o îmbracă în hainele mamei, punându-şi în gând să o restaureze, ajutat cu materiale de prietenul său. Păpuşa ajunge să-l obsedeze pe Leander, care începe procesul complicat de restaurare, însă îşi doreşte mai mult, o îmbracă cu fire de aur primite de la un profesor rus, Artyon Potemkin, imaginând un soi de reţea de artere şi vene, apoi vrea dispozitive care s-o facă să se mişte şi să vorbească. Scena în care dansează cu păpuşa exprimă alienarea, paradoxul unei vieţi până atunci cu nimic ieşite din comun. Bolnav şi fizic, şi mental, eroul vrea să scrie un poem despre mare, un poem din mai multe poeme. În fundal, apar seminarele unui fost coleg, despre condiţia umană, teologul Jager, care se autoflagelează până la leşinul fizic, întrucât memoria lui ascunde un secret, legat de o noapte de Ajun, când l-a găsit pe Leander singur acasă.
Dacă prima parte a romanului poate fi asociată, prin incursiunile în exotic şi prin referinţele culturale, cu Maitreyi al lui Mircea Eliade, partea finală a romanului devine bulversantă printr-o inserţie de fantastic şi de coincidenţe stranii. Simetria compoziţională a cărţii se susţine auditiv, sub pretextul Cântecului milei, vocea fetei fiind acompaniată de vioară, în timp ce trenul o poartă pe Floare de Păr spre Viena - Klausenburg.
Cititorul găseşte în această carte aventură, peisaj exotic, mituri, solitudine, alienare, mister, de aceea cartea nu-ţi dă voie să o abandonezi, hrănind curiozitatea de la pagină la pagină, motiv pentru care o recomand cu convingere.