| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Gela Eneanu ştiu dacă vei citi ce scriu eu şi nici dacă citind vei simţi prin toţi porii bucuria lecturii ca atunci când îţi intră un parfum în haine şi rămâne acolo zile-n şir/ vrei să mă vezi să mă cunoşti opţiunea de la distanţă produce erori/ uită-te-n jur lumea se dă peste cap lumea are scalpul plin de cucuie/ ghiceşte unde va introduce acul seringii/ morfina şi de unde va ţâşni puroiul ce trăieşte se reinventează prin suferinţă şi răni/ catharsis nu întotdeauna mai bun decât implantul cu poze color de după am inima cusută în căptuşeala diletanţilor ea simte asprimea cum simte animalul muribund scoarţa copacului de care se freacă în ultima tentativă de a-şi domoli durerea o singură dată zborul ajunge inevitabila prăbuşire ce mă va face erou/ ştiu asta voi pleca din viaţă să m-aşez cuminte în memoria celor care m-au iubit sau mi s-a părut mie că mă iubesc frigizi în faţa decapitării surdo-muţii scenelor în aer liber fără reacţie vor fi/ fără temei clovnerii liliputane în opera unui regizor drogat: târguri de vite târguri de ţoale de anvelope pentru ierni cu zăpezi şi palma grea a unui duhovnic pe fruntea muierilor îmbălsămate în nopţi de pomină cu aşternuturi duhnind a nenoroc în timp ce bărbaţii lor costumaţi în piei de lup îşi vor împrumuta măştile când luna se va-ntoarce cu spatele şi zâzania stelelor nu va ajunge până la picioarele patului nici mestecatul luminii sub preşuri am văzut cândva-ntr-o peşteră un popor de lilieci cu gheare agăţate de ţurţuri şi capete atârnând în jos sângele inunda creierul pic pic pic iar creierul mustind îi făcea să viseze că sunt altceva decât lilieci capturi ale hazardului hibernând în intimitatea peşterii era frig purtam o perucă roz cumpărată de la negustorii plantaţi la intrare firele acelea de plastic aveau un luciu nefiresc păream o barbie de peşteră fulgerând din bretonul meu des şi atunci s-a scris prima poezie de dragoste am citit-o de pe foaia mototolită a lui ovi şi ovi privindu-mă s-a făcut roşu ca oul de paşte pe urmă s-a cuminţit brusc ce n-am apucat să ne spunem acolo nu ne-am mai spus niciodată când se vor epuiza amintirile despre care să scriu bănuiesc finalul carnea de prisos a poeziei se va lichefia asemenea kerosenului din stomacul unui wizz air al cărui bot paşte iarba arsă zborul acela îmi va amesteca obrazul cu pământul pe urmă o să plouă şi iarba va creşte din nou a venit vremea să pleci mamă fii senină botul catifelat al tristeţii nu se mai lasă mângâiat nu-i înghesui pe gât iarbă uscată fii senină îţi spun de zece ani de când vin în salonul acesta capitonat cu liniştea groasă a neurofobiei nu-ţi îngreuna singură drumul ce rost are să cari geamantane vechi în care bulendrele miros a urină de animal fricos mamă încearcă să uiţi nu-i nicio scofală că uneori ni se-ntoarce plânsul sub pleoape mai plin de sare că nu ne-am ţinut în braţe la timpul potrivit ceasul funcţiona înapoi pentru amândouă al tău cu limbile mai scurte nu mi-a arătat ora exactă întârzierile s-au contabilizat/ ştiu acum zadarnic te chinui să-l repari prin masca de oxigen că nu-i nicio scofală să stăm aşa de vorbă bolnavul de la salonul 5 s-a dus bolnava de la salonul 8 s-a dus toate saloanele sunt goale mamă doctorul care te-a tratat s-a dus şi el a rămas numai asistenta asta tâmpită se crede maica tereza îşi ţine umbra în fiole pe grătarul de sus al frigiderului am mai rămas şi noi era să uit eu i-am vorbit inimii tale mamă celor 20 de bătăi pe minut le-am vorbit plămânilor pleurei ficatului traversat de icter m-am adresat stomacului înecat în balta glucozei am vorbit splinei tale mărite fierii sparte prin spaţii carnale te rog ultima oară mamă fii senină voi trage cât de uşor pot cablurile fericirea mea de cititor chiar dacă nu scriu sau scriu fraze fleşcăite ca o carne bătrână măcar citesc zeci de texte în fiecare zi când dau peste unul bun migrează cuvintele din el/ în mine şi doare o durere atotcuprinzătoare înţeapă/ cum înţeapă albinele să transfere veninul fragila mea viziune se umflă se desprinde de materie veninul cuvintelor metamorfozează alt venin insidios şi fatal astfel se naşte zona de confort supralumesc incertitudinea acestui anotimp pus pe harţă şi zgomotul şinelor frecate în mers de un tren cu zero călători mă fac să-mi negociez fericirea de cititor a da peste o poezie fără îndulcitori seamănă cu acea cutezanţă a păsărilor de a-şi reclădi cuibul la streaşina cunoscută deşi stăpânul casei a adăugat un etaj mutându-i orizontul familiar instinctul întoarcerii la cuib e ca instinctul matern ambele se clădesc pe dragoste mută şi cititorul se bazează pe instincte dragostea lui este volubilă uneori absentă şi prin asta vindecătoare în fiecare zi îmi aşez sub pleoape un traseu turistic unde să-mi descarc adrenalina de la o filă la altă filă de la un poet la alt poet asemenea unui pelerinaj sperând că voi găsi izvorul tămăduirii contemplu câmpia albă cu emoţia copilului care s-a născut pe dâmburile ei mlăştinoase deloc obedient la zgomotul carnavalesc sau la tăcerile criminale lumina nu vine de la răsărit nu vine de la apus nici de la nord şi nici de la sud lumina bagă-ţi asta în cap nu mai vine civilii mor în haine de soldaţi aşteptând-o prin subterane hrana bio a şobolanilor transcrie codul surpării rămase în picioare câteva blocuri seamănă cu nişte beteşugite animale la circ s-a ales praful de dormitoare de livinguri de bucătăriile unde lipsesc şorţul oala sub presiune şi locatarii câteva ferestre cu geamuri sparte primesc drept în faţă vântul şi ploaia parcurile seamănă cu nişte tigve atinse de halopecie în centru fântânile arteziene au secat şi tot în centru partidul ecologist colecţionează săli de conferinţe improvizate pentru următoarea campanie trag după mine prezentul-ocnă îmi controlez tensiunea direct proporţională cu neliniştea când sunt neliniştită creez alte stări marginale cataplasmă peste inima de foc (a lui danko a ta şi a mea) nu ţi-e milă nu plângi nu te doare? bagă-ţi asta în cap lumina nu mai vine memoria e o piele crăpată de sub care ţâşneşte sângele
|