Intitulată Un singur poem, cartea de poezie a Letiţiei Ilea, apărută în anul 2022, la Editura clujeană Limes, are în componenţa ei 55 de texte. Prin urmare, dacă te-ai aştepta să descoperi un poem-fluviu, după cum sugerează titlul, vezi că, de fapt, volumul are altă structură şi, din punct de vedere tematic, face trimiteri la conceptele de viaţă şi de moarte, prin motive lirice recognoscibile pentru cititorul atemporal: familia, mai cu seamă imaginea tatălui şi a mamei, condiţia poetului, dragostea, cotidianul cu multiplele sale faţete. Cartea conţine o dedicaţie, „Părinţilor mei, peste timp”, ceea ce accentuează nota melancolic-evocatoare a poemelor. De altfel, Letiţia Ilea nu este la prima carte de poezie, activitatea în domeniul literaturii nici nu se rezumă doar la creaţie, implicând o prodigioasă aplecare asupra traducerilor din şi în limba franceză, ceea ce îi aduce şi recunoaştere internaţională, materializată în premii, dintre care nominalizez Premiul Internaţional de Poezie Jean Malrieu (Allauch, Franţa), 2007. Pe coperta a IV-a, despre Letiţia Ilea scrie Irina Petraş, recomandând-o pe autoare drept o poetă originală, cu un discurs autentic: „(...) originalitatea indiscutabilă a Letiţiei Ilea vine din copleşitorul rău-de-viaţă, tradus în fraze poetice de o simplitate şocând prin ea însăşi”.

Austeră în exprimare, după cum au observat cei care o citesc, Letiţia posedă însă, ca un fel de complementaritate, capacitatea de concentrare, de supunere a cuvântului pentru o cât mai adecvată exprimare a ideii. Primul poem din acest volum se numeşte vegetaţie pitică, o metaforă ce defineşte viaţa, în urma pierderii fiinţelor dragi, când magnitudinea, deşi există, nu te mai caracterizează şi nici nu te mai interesează în vreun fel: „apoi a crescut o vegetaţie pitică/ (...) ai numit-o viaţă şi te-ai bucurat/ cum se bucură câinele de un ţarc îngust/ după ce a stat ani în şir în lanţ”.

Un copleşitor portret al mamei, redat de poetă într-o manieră care o plasează pe cea mai iubită fiinţă în universalitate, se numeşte simplu şi anticipativ fără mama. Gesturile materne, simbioza sufletească, veşnica îngrijorare, toate acestea sunt ale mamei dintotdeauna şi de pretutindeni, meritul poetei fiind acela de a ne crea impresia că facem parte din scenariul său: „am în faţă un teanc cu fotografii vechi/ ea ştia istoria fiecărui chip: unde a trăit câţi copii a avut/ când a murit/ mereu eram cu gândul în altă parte. aşa că nu am reţinut evident nimic./ am pierdut acum şi aceste chipuri/ rude îndepărtate/ prieteni vechi. s-au dus şi ei/ acolo unde sunt sigură că au întâlnit-o pe mama/ care se ruşinează ca-n alte dăţi de fiica ei aiurită” (fără mama).

Letiţia Ilea trăieşte „un timp pus între paranteze”, sub imperiul unor constrângeri, reevaluări şi raportări la clipa prezentă, fără aluviunile trecutului sau incertitudinile viitorului: „acum învăţ să prind rădăcini/ în alunecosul acum” (aşteptarea). Interacţiunea cu alţi poeţi, ingenuitatea şi generozitatea unui Nino Stratan, de exemplu, îi prilejuieşte poetei pretextul pentru poemul primul telefon portabil, cu un final previzibil: „ajuns acasă şi-a dat seama că viaţa nu-l mai încăpea. era prea multă înlăuntrul lui. aşa că a scos-o afară cum a putut”. O boală de sezon este un poem cu inflexiuni octavianpaleriene, din Avem timp, doar că mesajul ia o întorsătură vag optimistă la poeta ardeleană: „e timp să o iei de la început/ făcând de data asta/ totul ca la carte”. Un sugestiv portret colectiv al poeţilor citim în textul întâlnirea poeţilor, conturat în tuşe voit derizorii, pentru a puncta, cu mare fineţe analitică, originala comparaţie a artei cu autorii săi: „şi te gândeai că poeţii/ nu seamănă cu versurile lor/ cum nu seamănă caolinul cu porţelanul/ nici bobul de cafea cu licoarea din ceaşcă/ îi ascultai cu vocile lor îngroşate/ de vârstă tutun alcool spaimă/ şi ştiai că majoritatea ar face acelaşi lucru/ dac-ar fi s-o ia de la capăt/ citeau se bucurau se aplaudau între ei”. Concluzia este de-a dreptul emoţionantă: „ai plecat de la întâlnirea poeţilor/ ca un cardiac cu o inimă nou-nouţă”.

Solitudinea îi vine ca o mănuşă Letiţiei Ilea, care realizează un parcurs imaginar prin viaţa proprie, ştiind că: „cei plecaţi se întorc tot mai des în vis/ cei rămaşi se îndepărtează în viteză”. (floare de gheaţă). Destinul poetei, în raport cu semenii cărora li se adresează prin ceea ce scrie, este tema poemului ştirile de seară, din care se desprinde ideea unei inocenţe dătătoare de flux poetic, până la urmă inutil, după cum se confesează: „ai crezut că o să vindeci lumea scriind./ ai crezut că o să te vindeci pe tine./ ai nesocotit orice altceva/ acum versurile tale sunt nişte piei de şopârlă/ risipite de furtuna de vară”.

Lumea, ca şi poeta, are bolile ei, multe şi grele, unele fără leac, poezia însă, ca terapie complementară, vorbesc de poezia bună, există, iar volumul acesta, Un singur poem, al Letiţiei Ilea, aduce o dovadă indiscutabilă.