Cartea lui Nicolae Tzone cu titlul dunăre kilometrul 510, şi cu subtitlul o poveste de viaţă de moarte şi de naştere cum nu au mai fost şi nici nu vor mai fi altele, în diagonala coperţii, adăugându-se subtilul cartea nenăscutului, apărută, cum altfel, decât la editura pe care autorul o conduce, şi anume, Vinea, cunoscută pentru profesionalismul său, impresionează cititorul atât prin detaliile tehnico-redacţionale, cât şi prin orizontul tematic. Cartea are peste 500 de pagini, cu o Addenda, cuprinzând imagini semnate de Suzana Fântânariu, addendă urmată de fragmente ale unor aprecieri critice apărute de-a lungul vremii despre lirica lui Nicolae Tzone. Nu se poate trece cu vederea nici ampla prefaţă a Angelei Furtună, din care reţin, printre altele, că în carte se-ntâmplă o magie: cea a naşterii întâiului om de către un poem şi acest om, născut atât de şocant, are misiunea de a duce poezia mai departe, „iar pentru că acest fiu trebuia să fie universal, apare şi a doua minune, fiul simbolic are o geneză ce se pierde în negura mileniilor şi în necunoscutele viitorului, trăgându-şi seva din miracolul cuvintelor...”.

Poetul Nicolae Tzone apare ca un homo universalis, atacat frecvent de lamele ascuţite ale unui trecut înfrăţit cu moartea, în faţa căruia găseşte calea să se apere prin contactul cu alte spirite ce iluminează conştiinţa, şi aici e vorba despre Mihai Eminescu, de exemplu, sau despre scriitorii români pentru care Parisul a devenit un giulgiu (Paul Celan, Gherasim Luca etc.). Rendez-vous-urile autorului cu aceste spirite devin un prilej de tălmăcire a propriilor poeme, aliniate la masa dialogului, ca nişte spiriduşi în jurul purtătorului de baghetă magică. În acest context, Dunărea este un hotar al revelaţiilor, se opreşte din curgere cât să se elibereze poetul de stări, de angoase, transmise fluviului devenit matrice a sinelui poetic.

Incipitul cărţii este anunţat printr-o serie de motouri, fragmente ale gândirii unor ilustre nume din literatura română sau universală, amintesc pe Nichita Stănescu, Şerban Foarţă, Leonid Dimov, Franz Kafka sau Jorge Luis Borges, alături de primul citat din Biblie, atribuit lui Iisus: „milă voiesc, iar nu jertfe”. Primul pretext liric, aşa cum se anticipează din motoul biblic, este cel al milei, ea devine un personaj, capătă corporalitate, prin urmare, nu ne miră faptul că „mila veni deschise uşa intră...”, în timp ce poetul se află în exerciţiul funcţiunii: „eu scriam un poem despre o ninsoare nemaipomenită/ care urma să sosească/ eram ca de obicei singur”. Poemul îmi aminteşte de confesiunea eminesciană prezentă în sonete, de semiobscuritatea unei încăperi din care poetul contemplă cadrul exterior, dar şi propria fiinţă solitară. Mila personificată are gesturi materne, înfăptuieşte acte pe măsura sensului său, aşa încât „mila îmi strângea capul greu la piept ca şi când ar fi vrut să fie numai al ei/ [...] mila mă acoperea până peste creştet cu degetele ei”. Nicolae Tzone este sigur că pentru el timpul şi spaţiul sunt nişte concepte în faţa cărora omul nu trebuie să se subordoneze, imaginaţia devine armă letală, prin urmare, „călătoresc în timp cum alţii trec de pe o stradă pe alta”, se laudă poetul în faţa milei. Până la poemul XXV, mila apare ubicuu, se dilată sau se contractă, se suprapune fiinţei poetului, îi devine mentor, alter-ego, pentru că „în ochii milei sunt întotdeauna mai multe ceruri pe fiecare mi le leg la gât/ ca pe un fular luminos”.

Următoarele poeme adaugă milei un alt reper, adică Dunărea, într-o relaţionare cu timpul, căci descoperim o ipostază a acestuia, la care nu ne-am fi aşteptat: „timpul vultur de creste... ştiucă de dunăre cu maxilarele fierăstrău... timpul circ şi pâine râs şi plâns din cetatea pe butuci timpul de plastilină de pe buzele mediocrilor rumeni la faţă şi cu guşile dând în răscol...”. O mai amară descriere a realităţii contemporane nici că se putea! La adăpostul metaforei, Nicolae Tzone realizează radiografia cutremurătoare a vremurilor pe care le trăim.

Fiul nenăscut îi stă alături poetului, uneori se lasă purtat pe umeri şi, mai cu seamă duminica, au loc tot felul de ritualuri, de purificare, altfel de ce ar purta „haine albe ca laptele, saboţi de lemn”, şi ei „albi ca laptele”, detalii necesare intrării în Ierusalim. Şi din nou mila are gesturi materne, fiul nenăscut se entuziasmează: „ce bine e tati să ne legene mama pe amândoi deodată”.

Citesc despre Tzone că este proprietar al unor livezi de măslini, că a trăit într-un muşuroi de furnici şi împărăteasa furnicilor chiar s-a îndrăgostit de el, dar cum putea să nu se îndrăgostească de un poet, mă întreb, a cărui tumultuoasă imaginaţie te uimeşte?! Tzone se împrieteneşte cu Diogene, împărţind acelaşi butoi, apoi cu Gepetto, ca să se nască Pinocchio, în sfârşit, Tzone se descrie ca fiind „primul între poeţi care a înconjurat pământul păşind/ doar pe aer de-a lungul ecuatorului”. Ca fiecare trăitor pe pământ, Tzone are şi zile negre, „ca un noroi peste haine peste sandale peste privire”, atunci îşi oficializează solitudinea prin atitudini voit domestice: „şampanie singur îmi voi/ turna în pahar/ şampanie singur voi bea/ umbra mea mă va privi/ ca o soră/ dintr-o viaţă viitoare”. În universul ficţional, Tzone alege scrisul ca pe un pavaj al autostrăzii ce duce înspre moarte: „pământul negru pe care scriu/ e singurul orizont/ pe care îl/ am// şi e foarte bine/ că măcar atâta mai am”. Într-o astfel de percepţie, nu mă mai miră că Poemul „stă pe tron şi râde cât poate de tare/ chiar de tronul pe care stă/ [...] poemul este mort marea sală a tronului este adânc ascunsă/ [...] ce te miri îmi reproşează poemul mort ce te miri ce nu ai mai văzut un poem mort chiar pe tronul lui/ de asemenea mort/ [...] ei bine eu sunt un poem mort pentru că nimeni niciodată/ nu m-a citit...”.

Nu ştiu ce ar mai fi de adăugat, drept concluzie, la o carte în care bogăţia tematică şi de imaginar poetic sunt de-a dreptul copleşitoare, poate doar îndemnul adresat celor care iubesc poezia să citească volumul lui Nicolae Tzone, spre a se convinge ce înseamnă, cu adevărat, să scrii foarte bine!