Varujan Vosganian este un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare, marcând viaţa politică şi culturală a României, cum puţini au reuşit, de la Revoluţie până astăzi. Citat pe coperta a IV-a a celui mai recent volum de versuri semnat de Varujan Vosganian, şi anume, Neîndemânatic de viu, Mircea Ciobanu făcea următoarea apreciere: „Varujan Vosganian are toate darurile unui artist care-şi face religie din refuzul faptului împlinit”.

Neîndemânatic de viu, un volum amplu, de 180 de pagini, cu o copertă având reproducerea tabloului Amanţii II de René Magritte, este împărţit în trei capitole, primul are titlul volumului, al doilea se intitulează Poemele molimei şi ultimul, numit Elogiile, însumează 16 poeme, din cele 119 texte în total, fiind dedicate, ca elogii, unor fiinţe, lucruri şi chiar stări.

Poemul de început al cărţii, Pasărea, este o confesiune, din care răzbat nostalgia şi o undă de resemnare, căci, afirmă Varujan, „nu ştiu dacă naşterea mea a fost menită să îndrepte/ o lume greşită/ voia Domnului să se facă, nu mi-e de folos amintirea/ naşterea a fost prima amintire pe care am uitat-o”. Şi discursul liric se continuă în aceeaşi notă, „m-am născut într-o lume greşită şi am trăit greşelile ei”, lectorul aflând că titlul acestui poem are legătură cu prenumele autorului, căci, în anul când „s-a decis masacrarea vrăbiilor din China”, s-a născut cel pe care-l strigăm Varujan, iar cuvântul indică numele unei păsări. Un gând fugar creează o atmosferă de evlavie, de empatie faţă de durerea celuilat, poetul e solidar cu cel răstignit, se întâmplă un transfer de suferinţă, ce se augmentează în trupul celui ce scrie: „o tresărire fugară/ durerea ta pe care o simt,/ pentru mine e o durere mai mare,/ o cunună de spini/ trăiesc şi vieţile despre care scriu/ de parc-aş plânge pe un mormânt străin”. Decorul se asociază stărilor, singuratic, poetul traversează un oraş în care penumbra face să nu se mai deosebească lupii de câini, nu ştii cine te atacă şi cine te apără, în aceste circumstanţe, „pe asfalt stele mocnesc şi se sting/ se face dintr-odată atâta beznă încât/ doar orbii mai apucă să vadă” (Potirul).

Tinereţea nu este doar o etapă, ci un avânt al fiinţei care face posibil dialogul cu un Isus la fel de june ca şi interlocutorul, dar care, pentru a nu-l dezamăgi, îmbătrâneşte odată cu el, aşa cum se descifrează mesajul poemului Vârstele, din care citez: „eram tânăr şi tăifăsuiam cu Iisus tânăr,/ acum îmbătrânesc şi vorbesc cu Iisus cel bătrân,/ într-o bună zi o să murim amândoi –/ deşi, în ce-l priveşte, e doar un fel de-a spune”. În aceeaşi linie a comunicării cu divinitatea se relevă şi poemul a cărui temă este anticipată de titlul Autograful lui Dumnezeu şi în care este sugerată ideea unei reciprocităţi a rugăciunilor, nu numai poetul se roagă lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu trimite rugăciuni către oameni şi, când rugăciunile se întâlnesc, citim că în punctul acela „e tăcere”. O aluzie la Noul Testament, mai precis din Evanghelia după Matei, cu scena vânzării lui Iisus de către Iuda Escarioteanul completează discursul, dar trădarea îl vizează chiar pe poet, care mărturiseşte: „şi adaug epistola mea către comeseni/ fraţi creştini care muşcă din mine/ şi se ling cu lăcomie pe deşte”. Retrospectiva copilăriei este plină de candoare, într-o atmosferă patriarhală, cu dulceaţa de trandafir sau marmelada ce bolborosea în ceaun, alături de romaniţa culeasă de la poalele gardului şi menta spălată de ploi ce furnizau materia primă a ceaiurilor, un decor de-a dreptul idilic, încât până şi „ întunericul era mătăsos şi curat”. Tema morţii apare în mai multe poeme şi, cel mai adesea, în ipostaza unei femei, există chiar sugestia unui ritual la capătul căruia moartea acceptă s-o cunoşti, s-o iei în stăpânire, astfel că cei doi bunici ai lui Varujan Vosganian au avut parte de morţi diferite: „bunicul Setrak a murit în somn/ el nu s-a văzut murind, pentru el/ moartea a rămas necunoscută/ bunicul Garabet a zăcut multă vreme,/ oricât a-ncercat, n-a putut muri/ până n-a cunoscut-o mai bine” (Măceşul).

Matematica iubirii are alte ipoteze şi demonstraţii faţă de matematica-disciplină ştiinţifică, în poezie, funcţionează alte resorturi şi, când e vorba de o fată care se iubeşte cu poetul, atunci ea are puteri magice, o înzestrează chiar el: „ea-şi umple palmele cu timp amestecat cu lumină/ îmi întinde să beau,/ mă stropeşte şi râde”. Pentru Varujan Vosganian poemul este o sălbăticiune, Nichita îl identifica într-o leoaică tânără, la ambii poeţi se întrevăd motivul liric al agresivităţii şi scenariul pândei, aşa încât citim mai departe că, de fapt, poemul are foşnet de şarpe, nu se lasă dezgropat din cele şapte morminte (Zilele Facerii) decât de „bufonul regelui”, cu condiţia ca bufonul să-l citească într-o deplină singurătate (Poemul, sălbăticiunea mea).

Ciclul Poemele molimei, după cum se numesc, sunt create într-o perioadă tristă pentru oameni, cea a pandemiei, când poetul îşi asumă solidaritatea cu semenii săi: „de vreme ce scriu despre molimă/ iau asupra mea şi durerile celorlaţi/ frica de moarte şi moartea de frică”. Meditaţia gravă, seriile de antiteze, sinecdoca şi amplele enumeraţii sunt câteva dintre procedeele de realizare a expresivităţii poetice şi de accentuare a mesajului, ilustrez cu citatul acesta: „tu eşti eu minus unu sau eşti eu plus unu/ în loc de litere cifre, în loc de nume/ un număr/ în loc de cărţi/ în tot locul ecrane/ imagini peste imagini, molima/ la pătrat, la cub, la puterea a zecea” (Fahrenheit 451). Momente de cumpănă, când istoria are meandrele ei, alternează cu liniştea străzilor din copilărie şi tinereţe, Varujan le aşază într-o ramă de aur, le conferă strălucirea metaforei şi profunzimea ei, apelează la figuri emblematice, precum cea a lui Arşag roşcovanul sau cea a lui Ervant Nicogosian, pictorul care orbise şi care spunea, după cum citim în poem: „ador să adorm/ să pot visa că văd”.

Ultimul ciclu al volumului, realizat ca o salbă de elogii, începe cu Elogiu Poeziei şi se încheie cu Elogiu alor mei, dar sunt şi elogii aduse tăcerii, zidului, umbrei sau iubirii, cercului, pământului, după cum fiinţa poetului a simţit nevoia să omagieze, finalul însă îl aduce pe Varujan Vosganian la rădăcinile istorice ale neamului său: „am devenit eu însumi unul/ dintre bătrânii armeni/ ai copilăriei mele” şi, aş adăuga, unul dintre marii scriitori români contemporani, a cărui operă vă poate convinge de dimensiunea autorului ei.