Emilian Iachimovski a debutat editorial în anul 1999, cu volumul Fiul risipit, apărut la Editura Prier, după care, la diferite intervale, scriitorul a publicat alte volume, reuşind să obţină mai multe premii, printre care, în anul 2023, Premiul special al juriului, la Turnirul de Poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Cununa de lauri de la Alanya. Tot în 2023 îi apare cartea de versuri Eu sunt aproapele tău, la Editura Oscar Print, din Bucureşti, cu o concepţie grafică a copertei realizată de autor. Volumul conţine şaptezeci şi şase de poeme, numerotate cu cifre arabe şi fără titlu, poate de aceea cartea nu are un sumar, aşa cum suntem obişnuiţi, dar conţine, la textul cu numărul trei, o dedicaţie.

La o primă întâlnire cu poemele lui Iachimovski, din a cărui operă nu am citit în prealabil, remarc dimensiunea lor reflexivă, care face posibilă încadrarea în meditaţii, poeme grave, susţinute prin metafore de impact emoţional. O altă caracteristică a modernităţii poeziei din acest volum este dată de ingambament şi de versul liber, ce permit o mai mare libertate de exprimare a ideii poetice, exemplific: „Oameni carbonizaţi de singurătate/ în rucsacul negru pe care/ diavolul îl poartă în spinare/ se aşază pe tava ciobită a istoriei/ aşteptând să se-nfigă scobitoarea în ei”. O stranie depersonalizare întrevăd în textul al treilea, text care poate funcţiona şi ca un manifest liric, căci autorul mărturiseşte „... casa/ mi se-ntinde până unde mi se-aude glasul// Ţin minte alte nume şi uit tot ce-i în prejmă,/ chiar propriul nume eu mi-l scot din cap/ şi-l las pe banca unde m-aţi găsit”.

Pentru poetul Emilian Iachimovski timpul lasă amprente dureroase, nici nu s-ar putea altfel, într-o confesiune a dramei existenţiale cotidiene, aşa cum citim în versurile: „În urma mea rămâne dâra de timp/ ca o subţire cicatrice,/ ca o algă pe cupola de sidef a tăcerii”. Este de remarcat abilitatea autorului de a construi metafore în sprijinul ideii poetice, de a da expresivitate imaginilor prin asocieri originale de cuvinte, ca şi prin valorificarea potenţialului semantic al fiecărui termen utilizat. De aceea şi obţine efectul scontat asupra cititorului, aşa cum rezultă din mai toate versurile volumului citat. În poezia lui Iachimovski amintirile stau ca nişte pensionari, „prefăcându-se că privesc frunzele şi ascultă ciripitul păsărilor”, dar, spre deosebire de pensionarii reali, care chiar fac asta, amintirile poetului, personificate, îl privesc „duşmănos pe sub sprâncene”. Autorul este convins că sinele său are nevoie „doar de dezinfectarea memoriei”, şi, printr-o îngroşare a tuşei, sinele îi apare „mort pe alocuri”.

Observ în acest volum şi o tendinţă de inovare lingvistică, din substantivul comun hazard, derivând adjectivul hazardic, citez: „de la îndoitura foii ies fluturi hazardici” sau, în acelaşi text, un participiu: „E abisat în adâncul amiezii”. Inovaţiile continuă, astfel că descoperim, în textul cu numărul şase, cuvinte precum Curvet sau Infernet, în timp ce ultimele două versuri sugerează o posibilă alienare provocată de refugiul în spaţiul virtual:„Adami şi Eve fără ombilic/ cu laptopuri la cap pietre tombale”.

Integrându-se în cotidian, poetul ştie că „teritoriile de vânătoare ale mahalalei,/ se confundă cu domeniile de visare/ ale Poeţilor” şi nu putem să nu-i dăm dreptate, câtă vreme vulgul a fost şi rămâne o sursă de inspiraţie sau, cum ar spune Arghezi, „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, asta ca să dau un ilustru exemplu al înaintaşilor. O imagine a fisurilor provocate de timpul inexorabil este cea a copiilor care „fug de-acasă./ Casele se târăsc după ei/ ca nişte piei în care îşi vor putrezi amintirile”. Discursul liric se nuanţează prin dedublarea eului, poetului nu-i place, după cum spune, să-şi lase câinele singur şi atunci, citez: „m-am hotărât să fiu propriul meu câine”. Probabil unul ce are misiunea de a păzi şi nicidecum de a lătra sau, şi mai rău, de a muşca, fără avertisment sonor, cum se mai întâmplă în lumea canină şi nu numai.

Un text programatic este cel numerotat cu cifra douăzeci, în care autorul îşi imaginează că trece printre gratiile semnelor de punctuaţie, iar de sus, „stele coapte cădeau în noroi”. Cadrul spaţio-temporal, agresiv în esenţa lui, este descris metaforic în versurile: „Un şobolan imens putrezea la rigolă,/ şi bezna grasă ungea zidurile/ eram un ambalaj prietenos cu natura”. Una dintre cele mai expresive definiţii pe care le-am citit în ultimul timp, mă refer la definiţia care cuprinde fiinţa, în corelaţie cu universul exterior, unde îşi consumă existenţa, am găsit-o în textul douăzeci şi unu, pe care, din acest motiv, îl voi cita integral: „Toamna e un ziar îngălbenit/ uitat pe bancă/ Când clipele se sperie şi fug/ şi eu mă pot desprinde de pământ/ ca o bulă de aer,/ ca să mă torni într-un pahar cu apă”.

Cititorul trebuie să ştie, până la urmă, idealul spre care tinde, prin poezia sa, Emilian Iachimovski şi acesta apare sugerat într-un text din finalul volumului, cel cu numărul şaptezeci şi trei: „Atât caut/ Un mic semn că am existat şi că/ mă va găsi cineva într-un sertar”. Îi doresc să se întâmple, dacă nu cumva s-a şi întâmplat, prin chiar volumele publicate, printre care, desigur, se află şi cel intitulat anticipativ, Eu sunt aproapele tău.