Viorica Răduţă are o operă impresionantă şi, aşa cum o recomandă criticii, extrem de diversificată, nu doar ca genuri şi specii literare, dar şi tematic, abordând, cu talent şi dexteritate, poezia, proza scurtă, autoreflexivă sau nu, şi romanul.

Volumul de versuri cum îngheaţă rochia miresei, apărut la Editura Charmides, în 2024, conţine, pe coperta a IV-a, o prezentare semnată de Christian Crăciun, din care citez: „Experienţa biografică şi istoria formează un totum stihial de imagini care îl copleşesc pe cititor, îl scot din această poziţie comodă şi îl mută forţat în cea de martor. Poezia de faţă nu te iartă, nu te lasă să închizi ochii, să întorci capul de la realitate. Nu e o evadare, ci o invadare”. Cu alte cuvinte, demersul critic, ancorat în aceste coordonate, avertizează că actul lecturii nu este unul de confort, implică atitudini participative, ca actant în ficţiunea propusă de autoare. Volumul conţine două părţi inegale, cu subtitlurile Deschide pumnul de pământ de acasă şi Războiul poartă rochia miresei. Departe.

Imperativul primului subtitlu, ca şi vaga sugestie biblică a lutului primordial apar continuate ideatic în textul ce deschide volumul, fereastra nu mai trece pe drum. Spaţiul-matrice, camera, devine o închisoare a iluziei de fericire sau, prin simbolistica rochiei de mireasă, a senzaţiei de puritate momentană, de trecere într-un alt statut existenţial, prin căsătorie: „camera din faţă e mereu închisă/ cu ziua miresei în ea/ ca un gând în alt gând în altul/ două vase de pământ cu gura închisă”. Poeta are revelaţia histrionismului cotidian, întrebându-se metaforic: „cum să ne cunoască dacă umblăm împăiaţi/ în formol/ cu hainele pe noi cu frica/ toate cusute în ace”. Acelaşi motiv al camerei apare şi în poemul aşa este fratele, un frate atemporal, nonconcret ori, mai degrabă, unul al fiecăruia dintre noi, de care nu mai ştim, pentru că „el e mai subţire decât tăcerea/ [...] când trece podul/ ţine pustiul în loc de fereastră/ cu o linişte deasupra/ mă învelesc zice”.

Poemul care dă titlul volumului, ca şi multe texte din această carte, este despre ruptura dintre generaţii, înstrăinarea, moartea ca o distanţă spirituală, cu un sens unic: „plecam din fotografiile cu bunicii plecam/ dintre gâştele care urcaseră noaptea pe carpeta din perete/ aerul îngheţase acolo/ până dimineaţa ramurile se desfac singure/ şi cade ea înserarea şi cade”.

Viorica Răduţă are vocaţia tragicului, dar versurile sunt filigranate în stări succesive, între două repere temporale, ziua şi noaptea, ca două borne ale unui traseu numit generic pustiul: „toamna asta/ toamna are pustiul pe faţă/ fără margini să fie”. Până şi onomastica se dovedeşte un fel de pustiu botezat, „neamul budeştilor, oancea, apostol, răduţă, petruş/ [...] fiind ei pustii/ [...] toţi stau în aşteptare”. O atmosferă de încremenire, ca efect al prăbuşirii întâmplate cândva, pare să domine peisajul golit de puls, un peisaj pătruns de „somn îngheţat”, când „ziua nu are nicio aşteptare”.

Partea a doua a volumului are o supratemă, şi anume, războiul, pe care titlul o anticipează. Fragmentarea acestui titlu prin punctul adăugat de autoare nu cred că impune finalul unui enunţ asertiv, ci e o tehnică stilistică prin care se susţine pauza afectivă, deci: războiul poartă rochia miresei. departe.

Un alt text, cu titlul de la un timp vântul e câmp şi moloz o piatră are propriile reguli de constituire a cauzalităţii. Repetiţia conjuncţiei că într-o enumerare arborescentă vine să articuleze un laitmotiv insinuat, nu exprimat, adică războiul. Cadrele se combină ca într-un scenariu cinematografic, mizând pe hiperbolizare şi pe vizual, citez: „mai e bucurie apusul/ de la roata maşinii blindate/ de la şenile/ pe trup. Că e somn/ strada cu zile şi nopţi/ trecute prin oase”.

Pretextul veşmântului, ca o formă de camuflaj al trupului, imaginea şenilelor şi, mai cu seamă, fragmentarea fiinţei în degete, noduri de la mâini, ochi, cap induc o stare de spaimă degenerând în apocalipsă, „mama stă în taiorul care/ îi vine perfect. Până când/ până când soldatul străin/ i-a mai tras o cusătură la spate” (dacă priveşti). Că veşmintele nu au calitatea de a salva trupul, fie că este vorba de uniforme, taioare sau rochii, se relevă şi în versurile poemului rochia: „cioclul dă la o parte ceaţa/ să rupă din trupuri/ rochia miresei a înflorit”. Într-un asemenea decor terifiant, omul se depersonalizează, devine mineral printre alte minerale, sau, cum spune autoarea, „cioburi cu braţe/ sticlă pisată/ de la ce a fost la ce este” (bărbatul plecat din moarte). Prezentul anchilozat într-un eşti sinistru, o ruină otrăvitoare, apare „între dărâmături/ gura mestecă molozul/ cu gândul la apă”.

Gravă, până la marginea ferocităţii este moştenirea, dacă o pot numi aşa, lăsată de război şi numai un ochi atent, scrutător şi civic poate exprima realitatea astfel: „priza se desprinde peretele se desprinde/ jumătatea fetiţei cade în cealaltă jumătate/ una de mamă/ dar niciuna nu mai poate umbla/ nu mai poate aştepta/ apăăăă”. Lectura acestui volum mi-a revelat o conştiinţă lucidă şi o poetă care transpune în versuri cutremurătoare efectele devastatoare ale acţiunii unor oameni asupra altor oameni. De aceea spun: cititorul să se aştepte la o complicitate cu poeta, chiar fără să vrea, căci, într-adevăr, poezia ei nu relaxează, ci invadează fiinţa, o transformă într-o voce puternică, vibrantă, asumată!